Umbrele unei singure nopți

— Nu pot să cred că ai uitat din nou să iei lapte, Irina!
Vocea lui Vlad răsună tăios prin bucătărie, iar eu tresar, strângând punga de pâine la piept. Îmi simt obrajii arzând, dar nu din cauza reproșului. E altceva, ceva ce mă roade pe dinăuntru de săptămâni întregi.
— Îmi pare rău, Vlad, am avut o zi grea la birou…
Mă opresc. Minciunile mici se adună peste cea mare, cea care mă apasă ca o piatră pe piept.

În seara aceea, când am rămas singură acasă, am simțit nevoia să ies. Am sunat-o pe Ana, prietena mea din liceu, să bem un vin și să povestim. Dar Ana nu a venit singură. L-a adus cu ea pe Radu, colegul ei de la teatru, cu ochii lui verzi și râsul molipsitor. Nu-mi amintesc exact când am început să râd și eu, să mă simt din nou văzută, dorită. S-a întâmplat totul prea repede, ca un vis din care nu vrei să te trezești, dar care te bântuie apoi nopți la rând.

A doua zi, m-am privit în oglindă și nu m-am recunoscut. Am repetat în șoaptă: „Am trădat.” Am spus-o pentru prima dată cu voce tare în mașină, la semafor, cu ploaia bătând în geamuri și cu inima zbătându-mi-se în piept ca o pasăre prinsă în capcană. „Am trădat.” Cuvintele mi-au rămas pe buze ca un blestem.

De atunci, fiecare zi e o piesă de teatru. Vlad mă întreabă dacă sunt bine, iar eu zâmbesc fals. Seara, când adoarme, mă uit la el și mă întreb dacă ar putea vreodată să mă ierte. Sau dacă ar vrea. Mă gândesc la fiica noastră, Mara, care are doar șase ani și care mă întreabă uneori de ce plâng noaptea. Îi spun că am visat urât, dar adevărul e că nu pot scăpa de coșmarul realității.

Într-o duminică, la masa de prânz, mama lui Vlad ne vizitează. Îmi aruncă priviri lungi și mă întreabă dacă sunt însărcinată, că „ai o față schimbată, mamă”. Vlad râde, Mara se joacă cu pisica sub masă, iar eu simt că mă sufoc. Mă ridic brusc și fug la baie, unde mă sprijin de chiuvetă și încerc să-mi regăsesc respirația. Îmi vine să urlu, dar mă abțin. Nu pot să stric totul. Nu pot să-i rănesc.

Într-o seară, Vlad vine acasă mai devreme. Îl aud cum intră pe ușă și mă găsește plângând în bucătărie. Se apropie de mine, mă ia în brațe și mă întreabă ce s-a întâmplat. Pentru o clipă, sunt tentată să-i spun totul. Să-i spun că nu mai pot, că mă sufoc sub greutatea minciunii. Dar cuvintele nu ies. Îl strâng doar mai tare și îi spun că sunt obosită.

— Irina, ce se întâmplă cu tine? Nu mai ești tu în ultima vreme.
— Nimic, Vlad. Doar… mi-e greu la serviciu.
— Dacă ai nevoie de o pauză, putem merge undeva cu Mara. Să ne liniștim puțin.

Îl privesc și simt cum mă rupe în două: dragostea pentru el și vinovăția care mă macină. În noaptea aceea, visez că îi spun adevărul și că el pleacă fără să se uite înapoi. Mă trezesc plângând și îl găsesc privind la tavan, cu ochii deschiși.

— Ai visat urât?
— Da…
— Sunt aici, Irina. Orice ar fi, sunt aici.

Mă simt mai mică decât oricând. Cum aș putea să-i spun că nu merit bunătatea lui? Că am distrus ceva ce nici nu știam că e atât de fragil?

La birou, Ana mă privește cu ochi triști. Știe ce s-a întâmplat, dar nu mă judecă. Într-o pauză de cafea, îmi spune:

— Irina, trebuie să te ierți pe tine însăți înainte să poți merge mai departe.
— Cum să mă iert? Dacă Vlad ar afla…
— Nu spun să-i spui. Dar nu poți trăi așa la nesfârșit.

Are dreptate. Dar cum să-mi găsesc iertarea când fiecare zi e o minciună? Când fiecare gest de tandrețe din partea lui Vlad e ca un cuțit răsucit în rană?

Într-o seară ploioasă, ca atunci, mă opresc la același semafor roșu. Mă uit în oglinda retrovizoare și îmi văd chipul palid, ochii umflați de plâns. Îmi spun din nou: „Am trădat.” Dar de data asta adaug: „Și totuși, încă îl iubesc.”

Ajung acasă și îl găsesc pe Vlad citind o poveste Marei. Mă așez lângă ei și simt pentru prima dată în săptămâni căldura familiei mele. Poate că nu merit iertare, dar poate că pot învăța să trăiesc cu greșeala mea. Să fiu mai bună, mai sinceră, măcar cu mine însămi.

Mă întreb: dacă ați fi în locul meu, ați avea curajul să spuneți adevărul? Sau ați păstra tăcerea pentru a nu distruge tot ce ați construit împreună?