De ce ar trebui să-mi vând apartamentul ca să fie fericită familia soțului meu? – Lupta mea pentru propriul cămin

— Nu pot să cred că-mi ceri asta, Vlad! — vocea mea tremura, dar nu de teamă, ci de furie. Stăteam în mijlocul sufrageriei, cu mâinile strânse în poală, privind la soțul meu care evita să mă privească în ochi. Pe masa dintre noi, contractul de vânzare-cumpărare stătea ca o sentință.

— Nu e vorba doar despre noi, Irina, e vorba despre familie, despre fratele meu, spuse el, încercând să-și ascundă vinovăția sub o mască de rațiune.

— Familia ta, Vlad! Nu a mea! — am izbucnit, simțind cum lacrimile îmi ard obrajii. — De ce trebuie să sacrific eu totul pentru ca voi să vă salvați mereu unul pe altul?

Așa a început totul. Într-o după-amiază de aprilie, când soarele bătea leneș în geamurile apartamentului nostru din București, viața mea s-a schimbat pentru totdeauna. După douăzeci de ani de căsnicie, după ce am muncit cot la cot să plătim fiecare rată, fiecare reparație, fiecare mobilă, Vlad a venit acasă cu o rugăminte care mi-a sfâșiat inima: să vindem apartamentul nostru ca să-l ajutăm pe fratele lui, Doru, care risca să-și piardă casa din cauza datoriilor la bancă.

Nu era prima dată când familia lui Vlad îmi cerea sacrificii. Încă de la început, când ne-am mutat împreună, mama lui, doamna Stanciu, a insistat să-i ajutăm pe sora lui cu bani pentru facultate. Apoi, când tatăl lui s-a îmbolnăvit, am renunțat la concediu ca să plătim tratamentele. Dar de data asta era prea mult. Era vorba de casa mea, de singurul loc în care mă simțeam în siguranță, de visul meu de-o viață.

— Irina, te rog, gândește-te! Doru are doi copii mici, dacă rămâne pe drumuri, ce o să facă? — Vlad încerca să mă convingă, dar eu nu mai auzeam nimic. În mintea mea, se derulau toate momentele în care am pus pe altcineva pe primul loc, toate dățile când am spus „da” doar ca să nu supăr pe nimeni.

În seara aceea, am dormit pe canapea. Vlad a plecat la mama lui, supărat că nu sunt „înțelegătoare”. Am rămas singură, cu gândurile mele, privind la pereții pe care îi zugrăvisem împreună, la biblioteca plină cu cărțile mele, la tabloul pe care mi l-a dăruit tata înainte să moară. M-am întrebat: cât valorează, de fapt, viața mea? Cât valorează liniștea mea?

A doua zi, am primit un mesaj de la cumnata mea, Anca: „Irina, sper că nu vei fi egoistă. Doru are nevoie de noi.” Am simțit cum mi se strânge stomacul. De când am devenit eu dușmanul familiei? De ce trebuie să fiu mereu cea care cedează?

Am mers la serviciu ca un robot. Colega mea, Simona, m-a văzut abătută și m-a tras deoparte:

— Ce s-a întâmplat, Irina? Pari la capătul puterilor.

Am izbucnit în plâns. I-am povestit totul, iar ea m-a privit cu o blândețe pe care nu o mai simțisem de mult:

— Irina, nu ești egoistă dacă vrei să-ți păstrezi casa. Ai dreptul să spui „nu”.

Cuvintele ei mi-au rămas în minte toată ziua. Seara, când Vlad s-a întors acasă, am știut ce am de făcut.

— Vlad, nu voi vinde apartamentul. Îmi pare rău pentru Doru, dar nu pot să renunț la tot ce am construit doar pentru că familia ta are mereu nevoie de ajutor. Dacă vrei să mă părăsești pentru asta, fă-o. Dar eu nu mai pot trăi așa.

A urmat o ceartă cumplită. Vlad a țipat, eu am plâns, apoi am tăcut amândoi. Zilele următoare au fost reci, pline de tăceri apăsătoare. Mama lui Vlad m-a sunat să-mi spună că sunt „o străină” și că „nu merit” fiul ei. Doru nu mi-a mai vorbit deloc.

Dar ceva s-a schimbat în mine. Pentru prima dată, m-am simțit liberă. Am început să ies mai des cu Simona, să merg la teatru, să citesc, să mă bucur de casa mea. Vlad a început să mă privească altfel, cu teamă și respect. Poate a înțeles, în sfârșit, că nu sunt doar „soția lui”, ci o femeie cu vise și limite.

Au trecut luni de atunci. Doru și-a găsit o soluție, cu ajutorul altor rude. Relația mea cu Vlad s-a schimbat: nu mai suntem la fel de apropiați, dar suntem sinceri unul cu altul. Am învățat să-mi apăr dreptul la fericire, chiar dacă asta înseamnă să fiu uneori singură.

Mă uit acum la apartamentul meu, la lumina care intră pe fereastră, la florile din balcon și mă întreb: oare câte femei din România au curajul să spună „nu”? Oare câte dintre noi ne sacrificăm liniștea doar ca să nu supărăm pe alții? Poate că a venit timpul să ne punem, măcar o dată, pe primul loc.