Totul pe umerii mei: Povestea surorii care a trebuit mereu să fie puternică

— Nu pot să vin, Ana, am o ședință importantă la birou. Te descurci tu, ca de obicei, nu? Rareș își aruncă vorbele la telefon ca pe niște pietre reci, fără să aștepte răspunsul meu. Mă uit la mama, întinsă pe canapea, cu ochii stinși și mâinile tremurânde. Simt cum mă apasă aerul din sufrageria noastră mică din Ploiești, ca și cum pereții s-ar strânge în jurul meu.

Îmi amintesc perfect ziua în care tata a plecat. Aveam șapte ani, iar Rareș abia împlinise patru. Mama a plâns o săptămână întreagă, dar apoi s-a ridicat și a început să trăiască doar pentru el. „Rareș are nevoie de mine mai mult decât tine, Ana, tu ești fata mea puternică”, îmi spunea mereu. Și eu am crezut-o. Am învățat să-mi fac temele singură, să-mi încălzesc mâncarea, să nu cer niciodată nimic. Rareș era centrul universului nostru, iar eu eram satelitul care gravita în jurul lor, invizibilă și tăcută.

Anii au trecut, iar mama a continuat să-l răsfețe pe Rareș. Când a luat Bacul cu greu, am văzut-o cum îi gătea prăjitura preferată și îi spunea că e cel mai deștept băiat. Eu am intrat la facultate cu bursă, dar mama doar a dat din cap: „Bravo, Ana, știam că poți.” Atât. Niciodată nu m-am simțit cu adevărat văzută.

Acum, la treizeci și doi de ani, mă trezesc în fiecare dimineață cu același nod în gât. Mama are cancer, iar Rareș locuiește la București, cu un job bun și o familie frumoasă. Eu am rămas aici, în apartamentul nostru vechi, făcând naveta la școala unde predau română. Seara, îi schimb perfuzia mamei, îi dau medicamentele, îi citesc din poeziile lui Nichita Stănescu, deși uneori nu mai are putere să asculte.

— Ana, nu mă lăsa singură, șoptește mama într-o seară, cu ochii umezi. Rareș nu mai vine deloc…

Îi mângâi fruntea și simt cum mă sufoc de furie și neputință. De ce trebuie să fiu eu mereu cea care ține totul pe umeri? De ce Rareș nu poate să lase totul măcar o zi și să vină să-și vadă mama? Îi scriu un mesaj scurt: „Mama te așteaptă. Nu știu cât mai are.” Îmi răspunde după două zile: „Îmi pare rău, Ana, dar nu pot. Trimite-mi dacă ai nevoie de bani.”

Banii nu pot cumpăra prezența. Nu pot șterge lacrimile mamei, nu pot alina singurătatea ei. Într-o seară, după ce mama adoarme, mă prăbușesc pe podea și plâng în hohote. Mă simt ca o fantomă în propria viață, mereu prezentă, mereu necesară, dar niciodată iubită cu adevărat.

Într-o zi, la școală, directoarea mă cheamă la ea în birou.
— Ana, ai nevoie de o pauză. Se vede pe tine că nu mai poți. Ia-ți concediu medical, te rog.

Îi mulțumesc, dar știu că nu pot lipsi. Dacă nu sunt eu, cine are grijă de mama? Rareș? Nu. El are mereu altceva mai important de făcut.

Sâmbătă dimineață, mama mă roagă să-i aduc o fotografie veche cu tata. O privesc cum îi tremură mâinile pe ramă și îmi spune încet:
— Știi, Ana, mi-a fost frică mereu să nu-l pierd pe Rareș. Dar cred că te-am pierdut pe tine…

Nu știu ce să-i răspund. O doare adevărul, dar mă doare și pe mine. Mă simt ca o umbră care se topește încet, fără să lase urme.

Într-o seară, Rareș mă sună. Vocea lui e grăbită, aproape iritată.
— Ana, nu pot veni nici weekendul ăsta. Am o prezentare importantă luni. Poate săptămâna viitoare…

— Rareș, mama nu mai are timp să te aștepte. Dacă nu vii acum, s-ar putea să nu o mai vezi niciodată.

Tace. Pentru prima dată, tace lung. Apoi închide.

Mama se stinge încet, iar eu simt cum mă sting odată cu ea. În ultima noapte, mă strânge de mână și îmi șoptește:
— Iartă-mă, Ana. Tu ai fost mereu puternică. Dar nu trebuia să fii singură…

După înmormântare, Rareș stă lângă mine, cu ochii roșii. Nu ne spunem nimic. Îmi vine să țip, să-l întreb unde a fost când aveam nevoie de el, când mama avea nevoie de el. Dar nu spun nimic. Poate că tăcerea e singura moștenire pe care o avem.

Acum, când totul s-a terminat, mă uit în oglindă și mă întreb: cine sunt eu fără rolul de stâlp al familiei? Cât din mine am pierdut încercând să fiu totul pentru ceilalți? Și, mai ales, cine are grijă de cei care au grijă de toți?

Oare câți dintre noi trăim vieți nevăzute, sacrificându-ne pentru ceilalți fără să fim vreodată văzuți cu adevărat? Voi cât ați putea duce pe umeri?