„Câți copii vreau eu!” – Ziua în care sora mea a rupt familia în două

— Nu mai pot! Nu mai pot să vă aud! strigă Irina, trântind furculița pe masă, în timp ce ciorba de perișoare abia se răcise în farfurii. Tata, cu sprâncenele încruntate, încercă să spună ceva, dar mama îl opri dintr-un gest scurt, cu ochii umezi. Eu, Radu, fratele mai mare, am rămas cu lingura suspendată, simțind cum aerul din sufrageria noastră mică din Ploiești devine irespirabil.

— Irina, te rog, nu mai ridica tonul, încercă mama să tempereze situația. Dar Irina, cu obrajii roșii și ochii scânteietori, nu mai era copilul docil de altădată.

— Nu înțelegeți că e viața mea? Că nu vreau să trăiesc după regulile voastre? Dacă vreau să am cinci copii, o să am cinci copii! Nu-mi pasă că voi credeți că nu e normal!

Tata, cu vocea lui gravă, încercă să aducă argumente:

— Irina, nu e vorba că nu vrem să fii fericită, dar gândește-te puțin. Suntem în 2024, nu mai suntem la țară, la bunici, unde fiecare familie avea câte șapte-opt copii. Cum o să vă descurcați tu și Mihai cu atâția copii? Salariile sunt mici, viața e scumpă, crezi că e ușor?

Irina izbucni în plâns, iar Mihai, soțul ei, care stătea stingher la capătul mesei, încerca să-i țină mâna, dar ea i-o smulse nervoasă.

— Nu vreau să aud! Toată viața ați comentat orice alegere a mea. Când am vrut să merg la facultate la București, ați zis că nu e pentru fete. Când m-am măritat cu Mihai, ați zis că nu e destul de bun. Acum, că vreau copii, iar nu e bine! Ce vreți de la mine?

Mama începu să plângă și ea, încercând să-i explice:

— Irina, nu vrem decât să nu repeți greșelile noastre. Știi cât de greu ne-a fost cu voi doi? Câte nopți am plâns de grija banilor? Nu vrem să suferi și tu…

Dar Irina nu mai asculta. S-a ridicat brusc, și-a luat geaca și a ieșit trântind ușa. Mihai s-a ridicat și el, dar a rămas în prag, neputincios.

— Îmi pare rău, a spus el încet, apoi a plecat după ea.

A rămas o liniște apăsătoare. Tata s-a ridicat și a mers la balcon, trăgând adânc dintr-o țigară, deși promisese că s-a lăsat. Mama a început să strângă masa cu mișcări mecanice, iar eu am rămas pe scaun, cu privirea pierdută în farfuria rămasă neatinsă.

În acea seară, am încercat să o sun pe Irina, dar nu mi-a răspuns. Am primit doar un mesaj sec: „Lasă-mă în pace. Nu mai vreau să aud de nimeni.”

Zilele au trecut greu. Mama nu mai vorbea decât despre Irina, tata era tot mai tăcut, iar eu mă simțeam prins la mijloc. Îmi aminteam de copilărie, când ne jucam toți trei în curtea blocului, când Irina venea la mine să-i repar păpușile sau când plângea dacă nu o luam cu mine la fotbal. Acum, parcă eram străini.

La o săptămână după incident, Mihai m-a sunat. Vocea lui era obosită:

— Radu, trebuie să vorbim. Irina nu mai vrea să vină acasă. E supărată pe toți. Nu știu ce să fac…

Am mers la ei acasă, într-un apartament mic, cu două camere, la etajul patru. Irina stătea pe canapea, cu ochii umflați de plâns, iar lângă ea, pe masă, era o listă cu nume de copii. Am încercat să vorbim, dar orice spuneam părea să o rănească și mai tare.

— Nu înțelegi, Radu. Eu vreau să simt că am control asupra vieții mele. Că nu trăiesc doar ca să mulțumesc pe altcineva. Dacă vreau copii, e alegerea mea. Nu vreau să fiu ca mama, mereu frustrată, mereu cu regrete.

— Dar nu ești singură, Irina. Și noi suntem aici, chiar dacă nu suntem de acord cu tot ce faci. Poate că și mama și tata au dreptate, poate că nu e ușor, dar nu trebuie să te lupți cu toată lumea.

— Poate că nu trebuie, dar așa simt. Mereu trebuie să demonstrez ceva. Că sunt destul de bună, că fac alegeri corecte. Sunt obosită, Radu. Vreau doar să fiu lăsată în pace.

Am plecat de la ei cu un gust amar. În drum spre casă, am trecut pe lângă parcul unde ne jucam când eram mici. M-am oprit și am privit copiii care alergau, râzând. M-am întrebat dacă Irina va fi fericită cu o casă plină de copii sau dacă, peste ani, va regreta. Sau poate că noi, ceilalți, suntem cei care greșim, încercând să-i impunem propriile noastre frici și limite.

Săptămânile au trecut, iar familia noastră s-a rupt în două tabere: cei care o susțin pe Irina și cei care cred că face o greșeală. Sărbătorile au devenit reci, mesele de duminică s-au rărit, iar discuțiile s-au transformat în acuzații și reproșuri.

Uneori, mă întreb dacă nu cumva fiecare familie are nevoie de o ruptură ca să se vindece. Sau poate că unele răni nu se mai închid niciodată. Poate că dragostea nu înseamnă să controlezi, ci să lași pe celălalt să fie liber, chiar dacă nu înțelegi alegerile lui.

Oare vom mai putea fi vreodată o familie unită? Sau ne vom privi mereu ca pe niște străini, fiecare cu adevărul lui? Poate că răspunsul nu e la mine, ci la voi. Ce ați face în locul meu?