Sub acoperișul de azbest: Povestea mea despre familie, frică și eliberare

— Irina, nu mai bate din picior! Ce-ai, fată, ai turbat? vocea mamei răsuna în bucătăria mică, cu pereții galbeni de fum și miros de ciorbă arsă. Mă uitam la ea, cu ochii umezi, încercând să-mi țin lacrimile în frâu. Tata stătea la masă, cu privirea pierdută în paharul de țuică, absent ca de obicei. Era o seară de iarnă, iar vântul şuiera printre crăpăturile ferestrelor vechi, dar în casă era mai frig decât afară.

Aveam doisprezece ani și deja știam că nu pot avea încredere în nimeni. Mama și tata se certau mereu, dar niciodată nu spuneau totul pe față. Vorbele lor erau ca niște cuțite ascunse sub masă. Într-o zi, am auzit-o pe mama plângând în baie. „Dacă nu era Irina, plecam de mult”, șoptea ea printre suspine. Am simțit atunci că sunt o povară, nu o binecuvântare.

Fratele meu mai mare, Radu, era singurul care încerca să mă apere. Dar și el era prins între furia tatei și disperarea mamei. Într-o seară, când tata a venit beat acasă și a început să trântească ușile, Radu s-a pus în fața mea. „Las-o în pace! Nu e vina ei că ai pierdut la barbut!” Tata l-a lovit peste față. Am țipat, dar nimeni nu ne-a auzit. Vecinii erau obișnuiți cu scandalurile noastre.

La școală, încercam să fiu invizibilă. Doamna profesoară de română, doamna Popescu, mă întreba mereu de ce nu zâmbesc niciodată. Nu știa că zâmbetul meu rămăsese agățat undeva între pereții casei noastre, sub acoperișul de azbest care se crăpa încet, ca și sufletul meu.

Într-o zi, am găsit o scrisoare ascunsă în sertarul mamei. Era de la o femeie pe care nu o cunoșteam. „Nu pot să-l mai suport pe Mihai. Mă tem pentru Irina și Radu. Te rog, ajută-mă să plec.” Am simțit cum lumea mea se prăbușește. Mama voia să fugă, să ne lase. Am confruntat-o seara, când spăla vasele:

— Mama, tu chiar vrei să pleci?

S-a oprit din frecat farfuria și m-a privit lung. Ochii ei erau roșii și obosiți.

— Nu știi tu ce-i aici, Irina. Nu știi cât am îndurat. Dacă aș putea, te-aș lua cu mine, dar nu pot. N-am unde să mă duc.

Am simțit atunci că suntem prizonieri toți trei. Tata era gardianul nostru, iar casa — o celulă cu pereți subțiri.

Anii au trecut greu. Radu a plecat la facultate la Cluj și nu s-a mai întors decât rar. Eu am rămas cu mama și tata, încercând să supraviețuiesc printre certuri, tăceri și promisiuni deșarte. Într-o noapte, tata a venit acasă mai beat ca niciodată. A spart oglinda din hol și a început să urle:

— Toți sunteți împotriva mea! Nici măcar fata mea nu mă respectă!

M-am ascuns sub pat, tremurând. Mama a venit după mine și m-a strâns în brațe.

— O să treacă, Irina. O să vezi că o să fie bine.

Dar nu a fost bine niciodată. Într-o dimineață, când m-am trezit, mama nu mai era acasă. Pe masă era o scrisoare: „Iartă-mă, Irina. Nu mai pot.”

Am rămas singură cu tata. Zilele s-au transformat într-un șir de tăceri apăsătoare și priviri reci. Mergeam la școală doar ca să scap de casă. Doamna Popescu a observat că ceva nu e în regulă.

— Irina, dacă ai nevoie să vorbești cu cineva, eu sunt aici.

Nu am avut curajul să-i spun nimic. Mi-era rușine de familia mea, de casa noastră cu acoperișul de azbest care se scorojea peste amintirile mele.

Într-o zi, tata a făcut infarct. Am sunat la salvare cu mâinile tremurânde. L-au dus la spital și nu s-a mai întors acasă. Am rămas singură într-o casă prea mare pentru o fată de șaptesprezece ani. Radu a venit la înmormântare, dar apoi a plecat din nou la Cluj. Mama nu a venit deloc.

Am vândut casa și am plecat la București, unde am început o viață nouă. Dar umbrele trecutului mă urmăresc mereu. Încerc să-mi construiesc o familie diferită, să nu repet greșelile părinților mei. Uneori mă întreb dacă voi reuși vreodată să scap de frica aceea surdă care mi-a crescut în piept încă din copilărie.

Mă uit în oglindă și mă întreb: oare câți dintre noi trăim încă sub acoperișuri de azbest, prizonieri ai tăcerilor și ai fricii? Cum putem rupe lanțurile unei copilării care ne-a învățat doar să supraviețuim?