„Nu mai sunt stăpână pe viața mea” – Povestea unei decizii care mi-a răpit libertatea

— Nu înțeleg de ce trebuie să-i dai toți banii lui taică-tu, Radu! am izbucnit, cu vocea tremurândă, în timp ce el își trăgea geaca pe umeri, pregătit să plece din nou la serviciu.

— E mai sigur așa, Maria. Tata știe să gestioneze banii. Noi nu ne pricepem, a răspuns el, evitându-mi privirea.

M-am prăbușit pe marginea patului, cu palmele strânse în poală. Într-o clipă, viața mea s-a transformat dintr-o rutină familiară într-o închisoare invizibilă. Nu mai aveam acces la carduri, la salariul meu, la nimic. Totul trecea prin socrul meu, domnul Ilie, un om rece și calculat, care nu mi-a zâmbit niciodată cu adevărat.

În primele săptămâni am încercat să mă adaptez. Mergeam la cumpărături cu o listă strictă și cu banii numărați la leu. Dacă voiam ceva în plus — o ciocolată pentru fiica mea, Ana, sau un șampon mai bun — trebuia să sun la socru și să-i explic de ce am nevoie. De fiecare dată simțeam cum mă sufoc de rușine și neputință.

— Maria, nu avem bani de prostii! îmi spunea el pe un ton tăios. Dacă vrei ceva, vorbește cu Radu!

Dar Radu era tot mai absent. Îl vedeam doar seara târziu, obosit și iritat. Orice încercare de discuție se termina cu certuri sau cu tăceri apăsătoare. Într-o seară, după ce Ana a adormit, am încercat din nou:

— Radu, nu pot să trăiesc așa. Mă simt ca o străină în propria casă. De ce nu avem încredere unul în altul?

El a oftat adânc și s-a uitat la mine ca și cum aș fi fost o povară:

— Maria, tata știe ce face. Dacă nu-ți convine, nu știu ce să-ți spun…

Am simțit cum mi se rupe ceva în suflet. Nu era doar despre bani. Era despre respect, despre faptul că nu mai eram parteneri, ci niște copii care cer voie de la un părinte autoritar.

Într-o zi, la piață, am întâlnit-o pe vecina mea, Elena. M-a văzut abătută și m-a tras deoparte:

— Ce-i cu tine, fată? Parcă nu mai ești tu…

Am izbucnit în plâns și i-am povestit totul. Ea m-a ascultat răbdătoare și mi-a spus:

— Maria, nu poți trăi așa! Trebuie să faci ceva pentru tine și pentru Ana. Nu lăsa pe nimeni să-ți ia demnitatea.

Vorbele ei mi-au rămas în minte zile întregi. Am început să mă gândesc serios la ce pot face. Seara, când Ana dormea, scriam într-un caiet toate cheltuielile casei și încercam să găsesc o soluție. Am aplicat pentru un job part-time la o florărie din cartier, fără să-i spun lui Radu sau socrului meu.

Când am primit primul salariu — modest, dar al MEU — am simțit că respir din nou. Am cumpărat o carte pentru Ana și o eșarfă pentru mine. M-am simțit vinovată, dar și liberă pentru prima dată după luni întregi.

Adevărata confruntare a venit într-o seară de duminică, când domnul Ilie a venit la noi acasă cu un teanc de facturi:

— Maria, ai cheltuit prea mult luna asta! Ce-i cu bonurile astea?

Radu s-a uitat la mine acuzator:

— Ți-am zis să fii atentă!

Atunci am simțit că nu mai pot tăcea.

— Gata! Nu mai accept să fiu tratată ca o copilă! Eu muncesc, eu știu ce ne trebuie în casă! Dacă nu aveți încredere în mine, atunci poate că ar trebui să vă gospodăriți singuri!

A urmat o ceartă cumplită. Radu a plecat trântind ușa, iar socrul meu a plecat bombănind că „femeile din ziua de azi nu mai știu ce-i respectul”.

În zilele care au urmat, atmosfera a fost tensionată. Radu nu-mi vorbea decât monosilabic, iar Ana simțea tensiunea și mă întreba mereu dacă „tati mai vine acasă”. M-am simțit vinovată față de ea, dar știam că nu pot da înapoi.

Am început să vorbesc mai mult cu Elena și cu alte femei din cartier. Am aflat că nu sunt singura care trece prin astfel de umilințe. Unele au cedat și au acceptat situația; altele au avut curajul să plece sau să-și ceară drepturile.

Într-o seară, după ce Ana a adormit lângă mine plângând că îi e dor de tatăl ei, m-am uitat lung la tavan și m-am întrebat: Oare cât mai pot rezista? Unde se termină sacrificiul pentru familie și unde începe pierderea propriei identități?

A doua zi dimineață, mi-am luat inima în dinți și i-am spus lui Radu:

— Eu nu mai pot trăi așa. Ori suntem parteneri și avem încredere unul în altul, ori fiecare merge pe drumul lui. Nu vreau ca Ana să crească văzându-și mama umilită.

Nu știu ce va urma. Poate că voi pierde totul sau poate că voi câștiga libertatea pe care am pierdut-o fără să-mi dau seama. Dar știu sigur că nu mai pot fi prizoniera propriilor alegeri sau a fricii de „ce va zice lumea”.

Oare câte femei mai trăiesc astăzi cu sufletul strâns între datorie și demnitate? Cât putem sacrifica din noi până când nu mai rămâne nimic? Voi ce ați face în locul meu?