Supă în loc de desert: O poveste despre bunătate și singurătate în inima Bucureștiului

— Nu te mai uita pe vizor, Ilinca, nu e treaba ta! vocea mamei răsună tăios din bucătărie, în timp ce eu mă furișam spre ușă, atrasă de sunetul slab al pașilor de pe hol.

Aveam 24 de ani și locuiam încă cu părinții, într-un apartament micuț din cartierul Drumul Taberei. Era una dintre acele seri când Bucureștiul părea mai rece decât de obicei, iar blocul nostru vechi scârțâia la fiecare adiere de vânt. Pe palier, doamna Stanciu, vecina de la 3, se chinuia să-și care sacoșa plină cu pâine și câteva conserve. O vedeam mereu singură, cu privirea pierdută și pași grei. Nimeni nu-i bătea la ușă, nimeni nu-i aducea vreo vorbă bună.

— Mama, pot să-i duc eu supa asta? am întrebat timid, privind spre oala aburindă de pe aragaz.

— Nu! E pentru noi. Și oricum, nu te băga unde nu-ți fierbe oala! răspunse tata, fără să ridice ochii din ziar.

Am simțit cum mă înroșesc de rușine și furie. De ce să nu pot ajuta? Ce rău ar fi să-i duc o farfurie de supă caldă unei femei care n-are pe nimeni?

În acea noapte n-am putut dormi. Mă gândeam la doamna Stanciu, la liniștea apăsătoare din apartamentul ei și la indiferența noastră. Mi-am amintit cum, în copilărie, bunica îmi spunea că „o mână întinsă face cât o mie de cuvinte”. Dar aici, în blocul nostru, fiecare trăia pentru el.

A doua zi, am așteptat ca părinții să plece la serviciu. Am încălzit supa rămasă și am pus-o într-o caserolă. Cu inima bătându-mi nebunește, am bătut la ușa doamnei Stanciu.

— Cine e? se auzi o voce slabă.

— Ilinca, de la 4. Am făcut supă și m-am gândit că poate vă prinde bine.

Ușa s-a deschis încet. Doamna Stanciu era palidă, cu ochii roșii de nesomn.

— Vai, draga mea… Nu trebuia să te deranjezi… Dar mulțumesc. Nu-mi mai amintesc când am mâncat ultima dată ceva cald.

Am intrat și am stat de vorbă aproape o oră. Mi-a povestit despre fiul ei plecat în Italia, despre soțul care a murit acum șapte ani și despre prietenele care s-au risipit una câte una. Am simțit cum mi se strânge inima. Cât de ușor e să treci pe lângă cineva fără să vezi durerea din spatele unui zâmbet politicos!

Când m-am întors acasă, mama m-a certat:

— Ce-ai căutat la ea? Dacă pățeai ceva? Nu știi că lumea e plină de nebuni?

— Mama, e doar o femeie singură… De ce ne e atât de frică să fim buni?

Tata a tăcut. Seara, l-am văzut uitându-se lung la ușa doamnei Stanciu. Poate că și el simțea ceva.

Zilele au trecut. Am început să-i duc doamnei Stanciu câte ceva de fiecare dată când găteam mai mult. Uneori stăteam la povești, alteori doar îi lăsam mâncarea la ușă. Familia mea nu era de acord. Mama spunea că „nu e treaba noastră”, tata bombănea că „nu putem salva pe toată lumea”.

Dar eu simțeam că fac ceva important. Într-o zi, când am ajuns acasă, am găsit un bilet sub ușă:

„Ilinca, mulțumesc că mi-ai adus aminte ce înseamnă să nu fii invizibil.”

Am plâns. Pentru prima dată după mult timp, am simțit că exist cu adevărat pentru cineva.

Conflictele cu ai mei s-au accentuat. Mama era tot mai iritată:

— De ce te încăpățânezi? Nu vezi că nu-ți apreciază nimeni gesturile?

— Nu fac asta ca să fiu apreciată. O fac pentru că nu pot să stau cu mâinile în sân.

Tata a început să mă evite. Seara stătea mai mult la televizor, iar discuțiile noastre s-au rărit. Simțeam că mă îndepărtez de ei, dar nu puteam renunța. Într-o zi, am găsit-o pe doamna Stanciu plângând pe hol. Căzuse și nu reușea să se ridice. Am chemat ambulanța și am stat cu ea până a venit fiul ei din Italia.

— Nu știu cum să-ți mulțumesc, Ilinca. Dacă nu erai tu…

Fiul ei, Mihai, mi-a strâns mâna cu lacrimi în ochi:

— Nici nu știam cât de singură e mama aici. Mulțumesc că ai avut grijă de ea.

După acel episod, părinții mei au început să se schimbe. Mama a venit într-o zi cu o plăcintă caldă pentru doamna Stanciu. Tata a ajutat-o să-și repare clanța stricată. Poate că bunătatea e contagioasă.

Dar nu toți vecinii au înțeles. Unii mă priveau ciudat, alții șușoteau pe la colțuri:

— Ce tot caută fata asta la bătrână? Oare ce urmărește?

Am învățat că uneori bunătatea e privită cu suspiciune. Dar am ales să nu mă las descurajată.

Astăzi, când trec pe hol și o văd pe doamna Stanciu zâmbind, știu că a meritat fiecare ceartă cu ai mei, fiecare privire piezișă din bloc. Am învățat că nu trebuie să faci gesturi mari ca să schimbi ceva. Uneori, o supă caldă valorează mai mult decât orice desert.

Mă întreb adesea: dacă fiecare dintre noi ar vedea tristețea din ochii celuilalt și ar întinde o mână, cum ar arăta lumea noastră? Suntem oare pregătiți să vedem suferința din jur sau ne e mai comod să întoarcem capul?