Când acasă devine un loc străin: Povestea unei trădări

— Nu pot să cred, Petru! Cum ai putut să-mi faci una ca asta? vocea mea răsună spartă, undeva între furie și disperare, în livingul care ar fi trebuit să fie noul nostru început. Mă uit la canapeaua aceea bej, la masa din lemn masiv, la rafturile pe care le-am ales împreună, și totul mi se pare brusc străin, rece, ca și cum nu aș mai fi acasă.

Petru stă în prag, cu ochii în pământ. Nu spune nimic. Nici nu trebuie. Mirosul de parfum străin din aer, mesajele găsite pe telefonul lui, privirea vinovată – toate spun povestea pe care refuzam să o cred.

— Nu e ceea ce crezi, Ana, încearcă el să spună, dar vocea îi tremură.

— Atunci ce e? Spune-mi tu! Pentru că eu văd doar minciuni, văd doar cum ai aruncat la gunoi tot ce am construit împreună!

Mă prăbușesc pe canapea, simțind că pământul mi se surpă sub picioare. Îmi amintesc de zilele când ne certam pentru fleacuri – cine spală vasele, cine duce gunoiul, cine uită să cumpere pâine. Acum, toate astea par ridicole. Ce rost mai are să te cerți pentru nimicuri când totul s-a rupt?

Mama mă sună la scurt timp după ce Petru pleacă. Simte că ceva nu e în regulă.

— Ana, ce s-a întâmplat? Ai vocea stinsă.

— Nimic, mamă. Sunt doar obosită.

— Nu mă minți. Te cunosc prea bine. E din cauza lui Petru, nu-i așa?

Ezit. Nu vreau să-i spun, dar simt că mă sufoc.

— M-a înșelat, mamă. Nu știu ce să fac.

La celălalt capăt al firului, tăcerea e grea.

— Ana, nu ești prima femeie care trece prin asta. Dar gândește-te bine: vrei să-ți distrugi familia pentru o greșeală? Oamenii mai calcă strâmb.

Mă doare să aud asta. Mama a crescut într-o lume în care femeile înghițeau multe, doar ca să nu-și piardă casa, statutul, liniștea aparentă. Dar eu? Eu nu pot să accept așa ceva.

Sora mea, Ioana, e singura care mă înțelege fără să mă judece. Vine la mine cu o pungă de gogoși și două cafele reci.

— Dacă vrei să plângi, plângi. Dacă vrei să țipi, țipă. Dar nu te preface că nu doare, îmi spune ea, strângându-mă în brațe.

— Nu știu ce să fac, Ioana. Parcă nu mai recunosc nimic din viața mea.

— Nu trebuie să decizi azi. Dar nu lăsa pe nimeni să-ți spună că trebuie să ierți dacă nu simți asta.

Zilele trec greu. Petru încearcă să mă caute, să-mi scrie, să mă sune. Îmi spune că a fost o greșeală, că nu înseamnă nimic, că mă iubește. Dar cum să mai cred? Cum să mai pun capul pe pernă lângă el fără să mă gândesc la ce a făcut?

Vecinii încep să șușotească. În blocul nostru din cartierul Titan, toată lumea știe totul despre toți. Mă simt privită, judecată, ca și cum vina ar fi a mea că nu am știut să-mi „țin bărbatul acasă”.

Tata vine într-o seară la mine, cu o sticlă de vin și o privire tristă.

— Ana, știu că doare. Dar să nu crezi că ești singură. Noi suntem aici pentru tine. Orice ai decide, noi te susținem.

Îl privesc și mă gândesc la copilăria mea, la serile când tata venea târziu de la muncă, la certurile dintre el și mama, la tăcerile lungi care umpleau casa. Oare și el a greșit vreodată? Oare mama a iertat mai mult decât a lăsat să se vadă?

Într-o noapte, mă trezesc plângând. Îmi dau seama că nu pot să trăiesc cu îndoiala asta. Îl chem pe Petru să vorbim.

— De ce ai făcut-o? îl întreb, privind direct în ochii lui.

— Nu știu, Ana. M-am simțit singur, ne-am îndepărtat, am crezut că nu-ți mai pasă de mine. Dar a fost o prostie. Nu vreau să te pierd.

— Și eu? Eu cum m-am simțit? Eu de ce nu am căutat alinare în altă parte?

Plângem amândoi. Pentru prima dată, simt că vorbim cu adevărat. Dar nu știu dacă e de ajuns.

Mă duc la psiholog. Îmi spune că nu există răspunsuri corecte sau greșite, doar alegeri pe care trebuie să le fac pentru mine. Că nu trebuie să port povara rușinii sau a așteptărilor altora.

Într-o duminică, la masa de prânz, mama încearcă din nou să mă convingă să-l iert pe Petru.

— O familie nu se destramă pentru o greșeală, Ana. Gândește-te la copii, la ce o să spună lumea.

— Dar eu? Eu unde sunt în povestea asta? Cine se gândește la mine?

Tăcerea cade greu peste masă. Tata îmi ia mâna și-mi zâmbește trist.

— E viața ta, Ana. Fă ce simți că e bine pentru tine.

În cele din urmă, aleg să plec. Îmi iau câteva haine, câteva cărți și plec la Ioana pentru o vreme. Petru plânge, mă roagă să mă întorc, dar nu pot. Nu acum. Poate niciodată.

Stau pe balconul surorii mele, privind luminile orașului și mă întreb: oare chiar putem ierta orice pentru a salva o familie? Sau uneori, singura cale spre vindecare e să o iei de la capăt, chiar dacă doare?

Poate că nu există răspunsuri simple. Dar știu sigur că merit să fiu fericită. Voi ce ați face în locul meu? Ați putea ierta o asemenea trădare sau ați alege să vă regăsiți pe voi înșivă, chiar dacă asta înseamnă să o luați de la zero?