Noaptea în care am aflat adevărul

— E târziu, Vlad. Foarte târziu, am spus cu vocea tremurândă, deși încercam să par calmă. Stăteam în semiîntunericul sufrageriei, cu ochii fixați pe ușa care abia se închisese în urma lui. În mâna dreaptă strângeam piciorul subțire al unui pahar de vin, iar în stânga îmi simțeam unghiile înfipte în palmă. Vlad s-a oprit în prag, și-a trecut mâna prin păr, apoi a zâmbit forțat.

— Am avut mult de lucru la birou, știi cum e… Ședințe peste ședințe, a spus el, evitând să mă privească în ochi.

Dar nu asta mă durea cel mai tare. Ci parfumul. Un miros greu, dulceag, străin, care nu avea ce căuta pe pielea lui Vlad. Nu era parfumul meu, nici al lui. Era ceva nou, ceva ce nu recunoșteam, dar care îmi dădea fiori reci pe șira spinării.

— Și parfumul? am întrebat, încercând să-mi stăpânesc vocea. Nu e al tău. Nici al meu. Cine e ea?

Vlad a tresărit, apoi a râs scurt, fals.

— Ce prostii vorbești, Irina? Ești obosită. Poate ai băut prea mult vin.

M-am ridicat brusc, paharul aproape că mi-a scăpat din mână. Simțeam cum mi se strânge gâtul, cum inima îmi bate nebunește. Nu era prima dată când simțeam că ceva nu e în regulă, dar acum aveam dovada. Parfumul acela era ca o palmă peste față.

— Nu mă minți, Vlad. Nu azi. Nu de aniversarea noastră. Spune-mi adevărul!

El a oftat, s-a așezat pe canapea și a privit în gol. Pentru o clipă, am văzut în ochii lui o tristețe pe care nu o mai recunoscusem niciodată. Apoi a ridicat privirea spre mine.

— Irina, nu e ceea ce crezi…

— Atunci ce e? Cine e femeia care te-a îmbrățișat atât de strâns încât parfumul ei a rămas pe tine?

A tăcut. Tăcerea lui era mai grea decât orice cuvânt. Am simțit cum mi se frânge sufletul. Am lăsat paharul pe masă și am ieșit pe balcon, încercând să respir. Blocurile gri din cartierul nostru din București păreau și mai apăsătoare în acea noapte. De undeva, de la etajul de sus, se auzea o ceartă. M-am gândit la mama, la tata, la cât s-au certat și ei înainte să se despartă. Oare așa începe sfârșitul?

Când m-am întors în sufragerie, Vlad încă stătea pe canapea, cu capul în mâini. Am vrut să țip, să-l lovesc, să-l fac să simtă durerea mea. Dar am rămas tăcută. În mintea mea, se derulau toate momentele noastre: vacanța la mare, serile târzii cu filme și popcorn, promisiunile făcute în șoaptă. Unde dispăruseră toate?

Telefonul lui a vibrat pe masă. Un mesaj. Fără să mă gândesc, l-am luat și am citit: „Sper că ai ajuns cu bine acasă. Încă îți simt parfumul pe piele. Te iubesc. — Laura”.

M-am prăbușit pe scaun. Laura. Prietena mea din facultate. Cea care venea la noi la cafea, care îmi știa toate secretele. Am simțit cum lumea se prăbușește peste mine.

— Deci ea e… Laura? am șoptit, cu lacrimile șiroind pe obraji.

Vlad a ridicat capul, ochii lui erau roșii.

— Nu am vrut să se întâmple. A fost o greșeală. Am fost slab. Tu erai mereu ocupată cu serviciul, cu mama ta bolnavă… Eu m-am simțit singur. Laura era acolo.

— Și eu? Eu unde eram, Vlad? Eu nu am fost singură? Eu nu am avut nevoie de tine? am izbucnit.

Am început să plâng cu hohote. Vlad a încercat să se apropie, dar l-am respins. În acea clipă, am simțit că nu mai am nimic. Nici căsnicie, nici prietenă, nici sprijin. Doar o durere surdă care nu voia să plece.

Noaptea aceea a fost cea mai lungă din viața mea. Am stat pe balcon până dimineața, privind cum se luminează cerul peste București. M-am gândit la toate sacrificiile făcute pentru această familie, la toate compromisurile, la toate momentele în care am pus pe alții pe primul loc și m-am uitat pe mine.

A doua zi, am plecat la mama. Ea m-a privit lung, a știut imediat că ceva nu e în regulă.

— Ce s-a întâmplat, Irina?

— Vlad… m-a trădat. Cu Laura.

Mama a oftat și m-a strâns în brațe. Pentru prima dată după mulți ani, am plâns ca un copil. Ea nu a spus nimic, doar m-a ținut strâns. Știa că nu există cuvinte care să aline o astfel de durere.

Zilele au trecut greu. Vlad a încercat să mă caute, să-mi trimită mesaje, să-mi spună că regretă. Laura mi-a scris și ea, cerându-și iertare. Dar nu puteam să le răspund. Nu încă. Aveam nevoie să mă regăsesc, să înțeleg cine sunt fără ei.

Am început să ies la plimbare prin parc, să citesc, să vorbesc cu oameni vechi și noi. Am descoperit că viața nu se termină când cineva te trădează, chiar dacă doare cumplit. Am început să mă gândesc la mine, la ce îmi doresc cu adevărat.

Într-o seară, după aproape o lună, Vlad a venit la mama acasă. A stat în fața ușii, cu un buchet de flori ofilite și ochii plini de lacrimi.

— Irina, te rog… Dă-mi o șansă să repar totul. Fără tine nu sunt nimic.

L-am privit lung. Am simțit milă, dar și furie. Știam că nu pot uita, că rana e prea adâncă. Dar mai știam și că merit mai mult decât minciuni și jumătăți de adevăr.

— Vlad, nu știu dacă pot să te iert. Poate că nici nu vreau. Poate că e timpul să mă pun pe mine pe primul loc.

El a plecat încet, fără să mai spună nimic. Am rămas în pragul ușii, privind cum dispare pe scara blocului. În acea clipă am simțit o liniște ciudată. Poate că era începutul unei noi vieți.

Mă întreb și acum: câți dintre noi rămânem în relații doar de frică să nu fim singuri? Câți acceptăm minciuni și trădări doar pentru că ne e teamă să o luăm de la capăt? Poate că adevărata curaj este să spui „ajunge” și să te alegi pe tine însuți.