„Doar câteva zile, mamă…” – Povestea unei bunici care și-a regăsit viața în ochii nepotului său

— Mamă, te rog, doar câteva zile. Nu mai știu ce să fac. Rareș e bolnav, eu trebuie să merg la serviciu, grădinița e închisă. Te rog, doar câteva zile, chiar nu am altă soluție. — Vocea Ioanei, fiica mea, tremura la telefon, iar eu simțeam cum mi se strânge inima. Nu era prima dată când mă ruga să o ajut, dar de data asta disperarea ei era aproape palpabilă.

Am acceptat fără să stau pe gânduri. Cum aș fi putut să refuz? Rareș, nepotul meu de patru ani, era lumina ochilor mei, chiar dacă nu-l vedeam atât de des pe cât mi-aș fi dorit. Am crezut că va fi ușor. Ce poate fi atât de greu să ai grijă de un copil de patru ani pentru câteva zile?

Prima noapte a trecut greu. Rareș avea febră, tușea și plângea după mama lui. M-am trezit de nenumărate ori, i-am pus comprese reci, i-am citit povești, i-am cântat încet la ureche, așa cum îi cântam Ioanei când era mică. Dimineața, cu ochii umflați de nesomn, am privit în oglindă și m-am întrebat dacă mai sunt femeia care eram acum douăzeci de ani. Dar când Rareș mi-a zâmbit, cu obrajii roșii și ochii umezi, am simțit că pot să mut munții din loc.

Zilele s-au transformat în săptămâni. Ioana venea târziu, obosită, cu cearcăne adânci și privirea pierdută. Încerca să fie prezentă, dar serviciul o consuma. Uneori, nici nu apuca să-l vadă pe Rareș treaz. Într-o seară, când am încercat să-i spun că nu mai pot, că am nevoie de ajutor, mi-a răspuns tăios:

— Mamă, nu am de ales! Dacă nu merg la muncă, ne dau afară din apartament! Crezi că mie îmi e ușor?

Am tăcut. Nu voiam să-i adaug și eu o povară în plus. Dar în sufletul meu se adunau frustrări, oboseală, dorința de a avea din nou puțin timp pentru mine. Prietenele mele ieșeau la plimbare, mergeau la teatru, la cofetărie. Eu stăteam acasă, făceam supă de pui, spălam pijamale murdare și inventam jocuri ca să-l țin pe Rareș ocupat.

Într-o dimineață, Rareș a venit la mine cu o foarfecă și mi-a tăiat o șuviță de păr. Am izbucnit în râs și plâns în același timp. El s-a speriat și a început să plângă și el. L-am luat în brațe și i-am șoptit:

— Nu-i nimic, puiule. Părul crește la loc. Dar tu să nu mai faci asta, bine?

În acea clipă am realizat cât de mult mă schimbasem. Nu mai eram femeia care se temea de ridicol sau de privirile celorlalți. Eram bunica lui Rareș, și asta era tot ce conta.

Conflictele cu Ioana au devenit tot mai dese. Ea mă acuza că îl răsfăț prea mult, eu îi reproșam că nu petrece destul timp cu el. Într-o seară, după ce Rareș adormise, am avut o discuție aprinsă:

— Tu nu înțelegi cât de greu îmi este! — a strigat ea, cu lacrimi în ochi.
— Ba da, Ioana, înțeleg. Dar și mie îmi este greu! Nu mai am 30 de ani. Am nevoie de ajutor, nu pot să fac totul singură!

A izbucnit în plâns și s-a prăbușit pe canapea. M-am așezat lângă ea și am ținut-o de mână. Pentru prima dată după mult timp, am simțit că suntem din nou mamă și fiică, nu două străine care împart aceeași casă.

Într-o zi, Rareș a făcut o criză de astm. Am sunat la ambulanță, am tremurat de frică până au venit medicii. Ioana a ajuns acasă albă ca varul. Ne-am îmbrățișat toți trei, plângând în hohote. Atunci am înțeles că suntem o familie, cu bune și cu rele, cu lacrimi și cu râsete.

După o lună, Ioana a găsit o bonă care să o ajute câteva ore pe zi. Mi-a mulțumit cu ochii în lacrimi și mi-a spus:

— Mamă, nu știu ce m-aș fi făcut fără tine. Îmi pare rău că nu ți-am spus mai des cât de mult te iubesc.

Am zâmbit și am simțit cum o povară imensă mi se ridică de pe umeri. Dar, în același timp, știam că nu voi mai fi niciodată aceeași. Rareș mi-a arătat că pot fi puternică, chiar și atunci când simt că nu mai pot. Mi-a redat bucuria de a trăi, chiar dacă viața mea nu mai arată ca înainte.

Acum, când privesc în urmă, mă întreb: câte sacrificii suntem dispuși să facem pentru cei pe care îi iubim? Și cât de des uităm să ne spunem „mulțumesc” și „te iubesc” celor care ne țin lumea întreagă?