Când viața te pune la colț: Povestea Anei, mama care a luptat cu umbra rușinii

— Ana, nu te mai gândi la prostii! Ce-o să zică lumea dacă te vede cu băiatul ăla din satul vecin? Vocea mamei mele răsuna în bucătăria mică, printre aburii de la ciorba care fierbea pe sobă. Aveam doar șaptesprezece ani, dar simțeam că sufletul mi-e deja bătrân de atâtea interdicții și priviri tăioase.

— Mamă, dar eu îl iubesc pe Radu… am șoptit, cu ochii în pământ.

— Iubirea nu ține de foame! Și nici nu spală rușinea! a izbucnit tata, trântind pumnul în masă. Tu o să te măriți cu cine spunem noi, nu cu un sărăntoc fără pământ!

Așa a început totul. Într-o seară de iarnă, când satul era acoperit de zăpadă și liniștea părea să ascundă toate durerile lumii, părinții mei au decis că viitorul meu nu-mi aparține. Au aranjat o logodnă cu fiul primarului, un băiat cu bani, dar cu sufletul gol. Pe Radu nu l-am mai văzut de atunci. A plecat la oraș, iar eu am rămas prizonieră între pereții casei părintești, cu inima frântă și cu ochii uscați de atâta plâns.

Nunta a fost o mascaradă. Toți zâmbeau, dar eu simțeam cum mă sufoc sub voalul alb, ca sub o lespede. Soțul meu, Mihai, era rece, distant, preocupat doar de afacerile lui și de ce va spune lumea dacă nu-i fac un copil repede. După un an de căsnicie, am rămas însărcinată. Credeam că poate, odată cu venirea copilului, ceva se va schimba. Dar nu a fost așa. Mihai venea târziu acasă, mirosea a parfum străin și a vin scump. Eu eram tot mai singură, cu burtica ce creștea și cu frica de viitor.

Când s-a născut Maria, am simțit pentru prima dată că viața mea are un sens. Am ținut-o la piept și am plâns, dar nu de tristețe, ci de o bucurie amară, amestecată cu teamă. Mama a venit la spital, mi-a adus o supă caldă și mi-a șoptit la ureche:

— Să nu uiți niciodată: copilul ăsta e tot ce ai. Pentru el trebuie să rabzi orice.

Au trecut doi ani. Mihai a devenit tot mai violent, mai nervos. Într-o seară, după ce a venit beat acasă, m-a lovit. Nu era prima dată, dar atunci am simțit că nu mai pot. Am luat-o pe Maria în brațe și am fugit la mama. Tata nu a vrut să mă primească. „Ne-ai făcut de râs! Ce-o să zică lumea că fata primarului a fugit de la bărbat?”

Am dormit cu Maria pe o saltea veche, în camera unde copilărisem. Mama mă privea cu milă, dar nu putea să mă ajute. Tata nu-mi vorbea. Satul șușotea. Mergeam la magazin și simțeam cum toate privirile se opresc asupra mea. „Uite-o pe Ana, aia care și-a lăsat bărbatul. Cine știe ce-a făcut de fapt…”

Am încercat să-mi găsesc de lucru. La brutărie nu m-au primit, că „nu dă bine la clienți”. La școală, directoarea mi-a spus că nu poate angaja o femeie cu „probleme acasă”. Am început să spăl haine pentru bătrânii din sat, să fac curat pe la case. Maria creștea, frumoasă și blândă, dar mereu întrebată de ceilalți copii: „Unde-i tati al tău?”

Într-o zi, l-am văzut pe Radu în piață. Era schimbat, mai matur, dar ochii îi erau la fel de calzi. S-a apropiat de mine, cu sfială:

— Ana, am auzit ce s-a întâmplat… Îmi pare rău. Dacă ai nevoie de ceva, să știi că sunt aici.

Am simțit cum mi se rupe ceva în suflet. Am vrut să-i spun că încă îl iubesc, că mi-e dor de serile când visam împreună la o viață simplă, dar fericită. Dar nu am putut. Eram prea obosită, prea rănită. I-am zâmbit trist și am plecat mai departe, cu Maria de mână.

Anii au trecut. Maria a crescut, a mers la școală, a învățat să nu asculte vorbele rele. Eu am învățat să nu mai plâng noaptea, să nu mai aștept nimic de la nimeni. Mama a murit, tata a rămas singur, dar nici atunci nu a vrut să mă ierte. „Ai ales rușinea, Ana. Să trăiești cu ea!”

Acum, când privesc în urmă, mă întreb dacă aș fi putut face altfel. Dacă aș fi avut curajul să fug cu Radu, dacă aș fi spus NU atunci când toți voiau să-mi controleze viața. Dar știu că nu pot schimba trecutul. Tot ce pot face e să-i arăt Mariei că nu trebuie să trăiască după regulile altora, că are dreptul să-și aleagă fericirea.

Poate că viața mi-a întors spatele, dar eu am învățat să merg înainte. Cu capul sus, chiar dacă lumea încă mă judecă. Oare câte femei mai trăiesc povestea mea, în tăcere, de frica rușinii? Oare când vom avea curajul să ne alegem singure drumul?