Ultimatumul mamei: Între visul meu și pragul casei bunicii

— Nu vreau să mai aud nicio vorbă! Ori faci cum spun eu, ori pleci din casa asta, Irina!
Vocea mamei răsuna în bucătăria mică, cu pereții îngălbeniți de vreme, unde abia încăpeam toți trei: eu, Vlad și mama. Era seară, iar afară ploua mărunt, picăturile izbind geamul ca niște degete nerăbdătoare. Mă uitam la ea, cu ochii umezi, încercând să-mi stăpânesc tremurul vocii. Vlad, cu mâinile strânse pe cana de ceai, nu îndrăznea să spună nimic.

— Mamă, te rog, nu e nevoie să ridici tonul. Putem să discutăm ca niște oameni mari, am încercat eu, dar deja simțeam cum mi se strânge inima.

— Nu e nimic de discutat! Casa asta e a bunicii tale, Dumnezeu s-o ierte, dar eu am grijă de ea de când s-a dus. Dacă vrei să stai aici cu Vlad, atunci să nu aud de copii! Nu avem bani, nu avem spațiu, nu avem liniște! Dacă nu-ți convine, poți să pleci!

M-am uitat la Vlad, care își mușca buza de jos. Știam că și el visează la copii, la o familie mare, la râsete și alergătură prin curtea mică, plină de flori sălbatice. Dar mama… mama era de neclintit. De când a murit tata, s-a schimbat. A devenit mai aspră, mai temătoare, parcă mereu în gardă să nu piardă și ce i-a mai rămas.

Am ieșit în curte, sub streașina veche, și am plâns în ploaie. Mă simțeam prinsă între două lumi: cea a copilului care vrea să-și mulțumească mama și cea a femeii care vrea să-și trăiască viața după propriile reguli. Am crescut cu povești despre sacrificiu, despre cum femeile din familia noastră au pus mereu pe alții pe primul loc. Dar eu? Eu nu mai puteam. Simțeam că mă sufoc.

În zilele următoare, tensiunea a crescut. Mama nu ne mai vorbea decât monosilabic. Vlad încerca să mă încurajeze:

— Irina, putem să ne descurcăm și singuri. Dacă trebuie să plecăm, plecăm. Nu vreau să trăim cu frica asta, cu interdicții și certuri.

— Dar unde să mergem, Vlad? Salariile noastre abia ne ajung de la o lună la alta. Chiriile sunt scumpe, iar eu… eu nu vreau să o las pe mama singură.

— Dar nici să renunți la visul tău nu poți, Irina. Nu e corect.

Avea dreptate. Nu era corect. Dar în România, de multe ori, nu e vorba de ce e corect, ci de ce e posibil. Am încercat să vorbesc din nou cu mama, să-i explic cât de mult îmi doresc un copil, cât de mult înseamnă pentru mine să am o familie adevărată, nu doar o coabitare tensionată.

— Mamă, știu că ți-e teamă. Știu că ți-e greu. Dar eu nu pot trăi fără să încerc să fiu fericită. Nu pot să-mi neg dorințele doar pentru că ție ți-e frică.

— Nu e vorba doar de mine! E vorba de toți! Dacă faci un copil aici, cine îl crește? Cine îl hrănește? Tu ai văzut cât costă laptele? Ai văzut cât costă hainele? Eu nu mai pot, Irina! Nu mai pot!

Am simțit cum mi se rupe ceva în suflet. Mama nu era doar dură, era și speriată. Poate că nu voia să-mi distrugă visul, ci doar să mă protejeze de greutățile pe care le știa prea bine.

Într-o noapte, am visat-o pe bunica. Stătea pe prispa casei, cu zâmbetul ei blând, și-mi spunea:

— Fata mea, casa asta a fost mereu pentru familie. Nu pentru frică.

M-am trezit plângând și am știut ce trebuie să fac. Dimineața, i-am spus lui Vlad:

— Vom încerca să găsim ceva al nostru. Oricât de greu ar fi. Nu pot să trăiesc cu sufletul strâns, mereu la mila mamei. O iubesc, dar trebuie să-mi trăiesc viața.

Am început să căutăm chirii, să punem bani deoparte, să ne gândim la viitor. Mama a plâns când i-am spus că plecăm. S-a certat, a urlat, apoi a tăcut. În ziua în care am ieșit pe poarta casei bunicii cu două valize și un vis, m-am uitat înapoi și am văzut-o pe mama la geam. Plângea. Dar nu a ieșit să ne oprească.

Primele luni au fost grele. Am stat într-o garsonieră mică, cu pereți subțiri și vecini gălăgioși. Am muncit mult, am strâns fiecare leu. Dar eram liberi. Și, după un an, am rămas însărcinată. Când i-am spus mamei, la telefon, a tăcut mult timp. Apoi a spus doar atât:

— Să ai grijă de tine, Irina.

Nu a fost o împăcare, dar a fost un început. Poate că timpul va vindeca rănile. Poate că într-o zi mama va înțelege că nu am vrut să fug de ea, ci doar să-mi urmez inima.

Mă uit la fetița mea, care doarme liniștită lângă mine, și mă întreb: oare cât de mult trebuie să sacrificăm pentru cei dragi? Și unde se termină datoria față de familie și începe dreptul la fericire? Voi ce ați fi făcut în locul meu?