Întoarcerea la trecut: O seară, un nume, o viață nespusă

— Nu te duce, Ilinca, ce rost are? Toți sunt la fel ca atunci, doar că mai bătrâni, mi-a spus mama în timp ce îmi privea rochia întinsă pe pat. Dar nu era vorba despre ei. Era vorba despre mine. Și despre Radu.

Am primit invitația pe e-mail, într-o seară ploioasă de mai, când tocmai mă certasem cu soțul meu, Sorin, pentru a nu știu câta oară pe tema banilor. „Vino la întâlnirea de 20 de ani de la absolvirea Școlii Generale nr. 3. Ne vedem vineri, ora 18:00, la restaurantul vechiului hotel.” Am râs amar. Cine ar vrea să-și amintească de anii aceia? De uniforma albastră, de mirosul de cretă și de frica de profesoara de matematică? Dar apoi am văzut lista cu participanți. Și acolo, printre nume care nu-mi mai spuneau nimic, era el: Radu Munteanu.

Mi s-a strâns stomacul. Radu, băiatul din ultima bancă, cel care mi-a scris un vers pe marginea caietului de biologie: „Ilinca, ochii tăi sunt ca două frunze ude după ploaie.” Am păstrat hârtia aceea ani de zile, ascunsă într-o cutie cu amintiri, până când Sorin a găsit-o și a rupt-o, spunând că e timpul să cresc. Dar nu am crescut niciodată cu adevărat. Am rămas acolo, în clasa a opta, cu inima bătând nebunește când Radu mă privea.

— Te-ai gândit să mergi? m-a întrebat Sorin, fără să ridice ochii din telefon.
— Nu știu. Poate.
— Fă cum vrei. Oricum nu contează.

Așa era mereu. Indiferența lui mă durea mai tare decât orice ceartă. Poate de asta am decis să merg. Să văd dacă mai există ceva din Ilinca de atunci, cea care visa, care râdea, care credea că dragostea poate schimba lumea.

În ziua întâlnirii, am stat o oră în fața oglinzii. Ridurile fine din jurul ochilor, părul cu fire albe, rochia care nu mai stătea ca pe manechinul din vitrină. Dar am tras aer adânc în piept și am plecat. Pe drum, am trecut pe lângă școală. Era pustie, cu geamuri sparte și gardul ruginit. Am simțit un nod în gât. Trecutul nu se întoarce niciodată la fel.

Când am intrat în restaurant, am simțit privirile tuturor. Unii m-au recunoscut imediat, alții au ezitat. M-am așezat la o masă lângă Anca și Vlad, care erau deja în toiul amintirilor.

— Ilinca! Ce bine arăți! Ce faci, pe unde mai ești? a exclamat Anca, cu același entuziasm ca în liceu.
— Sunt bine, am zis, mințind fără să clipesc. Am doi copii, lucrez la contabilitate. Și tu?

Dar nu o ascultam. Îl căutam cu privirea pe Radu. Și atunci l-am văzut. Stătea la bar, cu un pahar de vin în mână, privirea pierdută. Părul îi era mai scurt, barba nerasă, dar ochii… ochii erau la fel. M-a privit și a zâmbit. Am simțit cum îmi fuge pământul de sub picioare.

— Ilinca, vii să dansezi? m-a întrebat Vlad, dar am dat din cap că nu.

Am mers spre Radu, cu inima bubuind.

— Bună, Ilinca.
— Bună, Radu.

A fost o clipă de tăcere, ca și cum timpul s-ar fi oprit.

— Nu credeam că o să vii.
— Nici eu. Dar… am simțit că trebuie.

A zâmbit trist.

— Știi, am vrut să-ți spun ceva atunci, în clasa a opta. Dar n-am avut curaj.
— Ce anume?
— Că te iubeam. Că te iubesc și acum, cred.

Am simțit cum îmi dau lacrimile. Tot ce nu am spus niciodată, tot ce am ascuns sub ani de compromisuri, de tăceri, de „merge și așa”, a ieșit la suprafață.

— Radu, eu… Am vrut să-ți scriu. De atâtea ori. Dar viața…
— Știu. Și eu am încercat să uit. Am fost căsătorit, am divorțat. Am o fată, Mara. Dar niciodată n-am mai simțit ce am simțit pentru tine.

Am stat împreună, tăcuți, privind cum ceilalți râd, dansează, povestesc. Apoi, Radu a luat mâna mea în palma lui.

— Ilinca, dacă ai putea da timpul înapoi, ai face altfel?

Am închis ochii. M-am gândit la Sorin, la copiii mei, la viața pe care o trăiesc ca pe o haină prea strâmtă.

— Nu știu. Poate că da. Poate că nu. Dar știu că mi-e dor de fata care eram atunci.

— Poate că nu e prea târziu să o regăsești.

Când am plecat, afară ploua mărunt. Radu m-a condus până la mașină.

— Ilinca, dacă vreodată ai nevoie să vorbești, să fugi, să fii tu însăți… eu sunt aici.

Am plecat cu ochii în lacrimi, dar cu inima mai ușoară. Acasă, Sorin dormea pe canapea, televizorul bâzâia în surdină. M-am așezat lângă el și am privit tavanul. Oare câți dintre noi trăim vieți pe jumătate, din frică, din obișnuință? Oare câți avem curajul să ne întoarcem la cine am fost cu adevărat?

Poate că nu există răspunsuri simple. Dar, pentru prima dată după mulți ani, am simțit că am dreptul să întreb: Ce vreau eu, Ilinca, cu adevărat de la viața mea? Și voi? Ați avut vreodată curajul să vă priviți trecutul în ochi?