Un weekend care trebuia să fie al meu – Invazia soacrei

— Nu cred că pot să mai respir în casa asta, a șoptit Vlad, soțul meu, în timp ce încercam să ascundem jucăriile copiilor sub canapea. Era vineri seara, ora 19:00, și tocmai primisem temutul telefon: „Mamă-soacră vine mâine dimineață la 8, cu mopul și găleata, să facem curățenie generală.”

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Plănuisem acest weekend de luni de zile: să lenevim cu copiii, să ne uităm la desene animate, să mâncăm pizza și să nu facem nimic. Dar nu, mama lui Vlad avea alte planuri. Și, ca de obicei, nu era loc de negociere.

— Nu putem să-i spunem că nu? am întrebat cu voce joasă.
— Știi bine că nu. Dacă îi spunem că nu, o să creadă că ascundem ceva sau că nu o vrem aici. Și iar începe cu „eu nu mai am mult de trăit, măcar să vă ajut cât pot”.

Am oftat și am început să strâng hainele de pe uscător. Copiii, Mara și Darius, alergau prin casă cu șosete desperecheate și râdeau zgomotos. M-am uitat la ei și mi-a venit să plâng. Nu voiam ca weekendul nostru să fie confiscat de obsesia soacrei pentru curățenie.

A doua zi dimineață, la ora 7:50, soneria a sunat insistent. Vlad s-a dus să deschidă. Am auzit vocea ei răsunând pe hol:

— Bună dimineața! Hai, Vlad, ia-mi sacoșele! Am adus detergenți speciali, lavete noi și niște prăjituri pentru copii.

A intrat în sufragerie ca o furtună. S-a uitat în jur cu ochiul ei critic:

— Vai de mine, cât praf pe mobilă! Și ce-i cu jucăriile astea peste tot? Nu vă supărați, dar așa nu se poate trăi!

M-am simțit mică, rușinată și furioasă în același timp. Am încercat să zâmbesc:

— Am avut o săptămână grea la serviciu…
— Toți avem! Dar casa trebuie să fie lună! Ce zice lumea dacă vine cineva în vizită?

Vlad a încercat să detensioneze atmosfera:

— Hai mamă, lasă-ne azi cu curățenia. Poate mergem cu copiii în parc?
— Parc? Să-i duci în parc când e casa vraiște? Nu, nu! Întâi curățenia, apoi distracția!

Copiii s-au uitat la mine cu ochi mari. Mara a șoptit:

— Mami, de ce e bunica supărată?
— Nu e supărată, iubita mea. Doar vrea să ne ajute.

Dar nu era ajutor. Era control. Era invazie. Era încă un weekend pierdut.

Am început să frec chiuveta din baie cu o laveta primită de la ea. Soacra mea stătea lângă mine și îmi dădea indicații:

— Nu așa! Uite, trebuie să freci mai tare! Și folosește soluția asta, nu ce ai tu!

Am simțit cum mă sufoc. Mi-am amintit de copilărie, când mama mă certa că nu fac patul destul de drept. De fiecare dată când cineva îmi spunea că nu fac ceva bine, mă simțeam inutilă.

La prânz, după trei ore de frecat și șters, Vlad a încercat din nou:

— Mamă, hai să mâncăm ceva și apoi poate ieșim puțin afară.
— Nu pot să mănânc într-o bucătărie unde aragazul are pete! Cum poți tu să mănânci aici?

Am simțit că explodez:

— E casa noastră! Facem curățenie când putem! Nu suntem la muzeu!

S-a lăsat o liniște grea. Soacra s-a uitat la mine ca și cum i-aș fi dat o palmă.

— Eu doar încerc să vă ajut… Eu așa am fost crescută…

Vlad a pus mâna pe umărul meu. Copiii s-au retras în camera lor.

După-amiaza a trecut într-o tăcere apăsătoare. Soacra a continuat să curețe în bucătărie, eu am stat pe balcon cu o cafea rece în mână. M-am simțit vinovată pentru ieșirea mea, dar și furioasă că nu pot avea niciodată un weekend doar pentru noi.

Seara, după ce copiii au adormit, Vlad a venit lângă mine:

— Știu că te doare. Dar ea chiar crede că ne ajută.
— Dar pe mine cine mă ajută? Cine mă întreabă ce vreau eu?

A doua zi dimineață, soacra s-a pregătit de plecare. Înainte să iasă pe ușă, s-a întors spre mine:

— Să nu te superi pe mine… Eu doar vreau să vă fie bine.

Am dat din cap fără să spun nimic. După ce a plecat, am privit casa: era lună. Dar în sufletul meu era haos.

M-am întrebat atunci: unde e limita între ajutor și amestec? Cât trebuie să acceptăm din „binele” altora până când ne pierdem pe noi?

Poate voi ați reușit să găsiți răspunsul… Sau încă îl căutați ca mine?