Casa care nu mi-a aparținut niciodată

— Nu e corect, tata! De ce mereu îl lași pe Vlad să facă ce vrea? Am ridicat vocea fără să-mi dau seama, cu mâinile strânse pe marginea mesei din bucătărie. Tata a oftat, fără să mă privească. Vlad, cu zâmbetul lui superior, și-a aruncat ghiozdanul pe canapea și a ieșit din cameră, ca și cum totul i s-ar fi cuvenit.

Așa a fost mereu. Eu, Irina, cu trei ani mai mare decât Vlad, eram cea care trebuia să fie responsabilă. Să strâng masa, să-l ajut la teme, să-l apăr când făcea vreo prostie. Tata îl apăra mereu: „E mai mic, Irina, ai răbdare cu el!” Dar răbdarea mea se topea încet, ca zăpada sub soarele de martie.

Mama a plecat când aveam zece ani. Nu știu dacă a fugit de tata sau de noi, dar am rămas doar noi trei în apartamentul vechi din Drumul Taberei. Tata s-a închis în muncă și în tăcere, iar eu am devenit femeia casei. Vlad era răsfățatul, iar eu eram invizibilă.

Anii au trecut. Vlad a crescut rebel, mereu cu prieteni dubioși, mereu cu replici acide la adresa mea. „Ce citești acolo, Irina? Tot prostii? Nu vezi că nu te ajută la nimic?” Tata râdea uneori la glumele lui, iar eu mă simțeam tot mai mică.

La școală era altfel. Colegii mă respectau, profesorii mă lăudau. Vlad era doar fratele meu mai mic, obraznic și arogant. Dar acasă nu conta cine eram eu pentru alții. Acasă eram doar umbra lui Vlad.

Când am terminat liceul, am vrut să plec la facultate în Cluj. Tata s-a uitat la mine ca și cum i-aș fi cerut luna de pe cer. „Cine are grijă de casă? Cine are grijă de mine?” Vlad deja ieșea noaptea prin cluburi și venea dimineața acasă. Am rămas. Am renunțat la visul meu pentru tata.

Am început să lucrez la o librărie din cartier. Seara găteam, spălam, făceam cumpărături. Tata îmbătrânea văzând cu ochii. Vlad venea tot mai rar acasă; avea o iubită nouă în fiecare lună și un job bine plătit la o firmă de IT. Eu rămâneam cu tata și cu grijile lui.

Într-o seară ploioasă de noiembrie, tata a făcut un accident vascular cerebral. L-am dus la spital, am stat nopți întregi pe holuri reci, am vorbit cu doctorii, am plâns în baie ca să nu mă vadă nimeni. Vlad a venit o singură dată: „Irina, vezi ce faci cu el. Eu nu pot lipsi de la muncă.”

După luni de recuperare, tata s-a întors acasă. Nu mai era același om. Avea nevoie de ajutor la orice pas. I-am făcut baie, i-am dat să mănânce, i-am citit ziarul preferat când nu mai putea ține paginile în mâini. Vlad trimitea bani din când în când, dar nu venea niciodată.

Într-o zi, tata m-a chemat lângă el:
— Irina, știu că te-am neglijat… dar tu ai fost mereu stâlpul casei.
Am simțit un nod în gât. L-am strâns de mână și am plâns împreună.

Când tata s-a stins, am rămas singură în apartamentul nostru mic și prăfuit. Vlad a venit la înmormântare cu o iubită nouă și un aer grăbit.

La câteva săptămâni după ce l-am îngropat pe tata, am primit un telefon de la notar:
— Doamna Irina Popescu? Vă așteptăm pentru deschiderea testamentului tatălui dumneavoastră.
Am mers cu inima strânsă. M-am gândit că poate tata a înțeles cât am sacrificat pentru el și pentru casă.

Notarul a citit testamentul cu voce monotonă:
„Las apartamentul meu fiului meu, Vlad Popescu…”
Am simțit cum mi se taie respirația. Niciun cuvânt despre mine. Nicio mențiune despre anii mei de sacrificiu.

Vlad s-a uitat la mine cu același zâmbet superior:
— Vezi? Ți-am spus eu că tata știa cine contează.
Am ieșit din biroul notarului fără să spun nimic. Pe drum spre casă m-am întrebat dacă toți anii aceia au contat pentru cineva.

În următoarele zile, Vlad mi-a trimis un mesaj:
„Irina, trebuie să te muți cât mai repede. Am găsit deja un chiriaș.”
M-am uitat la pereții plini de amintiri și am simțit că mă sufoc.

Am împachetat totul singură: cărțile mele vechi, fotografiile cu mama, cănile ciobite pe care le păstrasem din copilărie. Fiecare obiect era o rană nouă.

M-am mutat într-o garsonieră mică la marginea orașului. Am început să lucrez mai mult la librărie și să citesc nopțile târziu ca să uit de singurătate.

Uneori mă întreb dacă dragostea părintească e doar un mit sau dacă unii copii sunt sortiți să fie mereu pe locul doi. Ce rămâne după ani de sacrificiu? Merită să fii bun dacă lumea nu vede?