Între două case: Povestea unei mame, a pierderii și a noilor începuturi

— Nu pot să cred că ai făcut asta fără să mă întrebi! vocea lui Mihai răsuna în bucătărie, spartă de zgomotul farfuriilor pe care le spălam mecanic. Mâinile îmi tremurau, dar nu mă opream. Leila, fiica noastră, stătea la masa din colț, cu ochii mari și umezi, încercând să înțeleagă furtuna care se abătuse peste noi.

Totul începuse cu o întrebare simplă, aruncată într-o seară ploioasă: „Mami, cum arată mama mea adevărată?” Am simțit atunci un cuțit răsucindu-se în inimă. Am știut că nu pot fugi la nesfârșit de trecutul Leilei. Așa că am început să caut. Am bătut la uși, am sunat la direcția pentru protecția copilului, am vorbit cu asistente sociale și am răscolit dosare vechi. Când i-am găsit, stăteau pe o bancă la stația de tramvai din Titan, cu două sacoșe ponosite și priviri pierdute. Maria și Sorin. Părinții ei biologici.

— Sunteți… Ivana? a întrebat Maria, vocea ei tremurând ca o frunză în vânt.

— Da. Eu sunt. Sunt mama Leilei.

S-au uitat unul la altul, apoi la mine. Am simțit un val de milă și furie în același timp. Cum au putut să o lase? Dar cine eram eu să judec? Le-am propus să vină la noi acasă. Nu aveau unde merge. Mihai a aflat abia când au intrat pe ușă.

— Ai adus niște străini aici! Ce vrei să faci, Ivana? Să ne distrugi familia?

Nu am avut răspuns atunci. Doar am simțit că trebuie să le dau o șansă. Pentru Leila. Pentru mine.

Primele zile au fost un coșmar. Maria plângea nopțile în camera de oaspeți, Sorin se uita ore întregi pe geam, iar Leila îi privea pe furiș, încercând să lege piesele unui puzzle imposibil. Mihai nu-mi vorbea decât monosilabic. Mâncam împreună în tăcere, fiecare prizonier în propriile gânduri.

Într-o seară, Leila a venit la mine în dormitor.

— Mami… crezi că mă mai iubesc?

Am strâns-o la piept și am plâns amândouă. Nu știam ce să-i spun. Dragostea nu se măsoară în sânge, dar nici nu poți șterge cu buretele dorul de rădăcini.

Maria a început să gătească. Făcea sarmale și ciorbă de burtă, umplea casa cu mirosuri din copilăria Leilei. Sorin a reparat clanța stricată de la baie și a schimbat becurile arse din hol. Încet-încet, casa noastră s-a transformat într-un câmp de bătălie între trecut și prezent.

Într-o zi, Mihai a izbucnit:

— Nu mai pot! Nu mai suport să trăiesc cu fantomele astea! Ivana, tu nu vezi că ne pierdem copilul?

— Nu ne pierdem copilul! încercam eu să-l conving. Îi dăm șansa să-și cunoască rădăcinile!

— Și dacă rădăcinile astea o trag în jos?

Nu aveam răspunsuri. Doar speranțe fragile.

Maria și Sorin au început să caute de lucru. Au găsit ceva temporar la o spălătorie auto din cartier. Seara veneau obosiți, dar mulțumiți că pot contribui cu ceva la masa noastră. Leila îi privea cu ochi noi: nu mai erau niște străini, ci oameni care încercau să repare ce se stricase demult.

Într-o după-amiază, Leila a venit acasă cu un desen: două case unite printr-un pod colorat.

— Asta e familia mea acum, mi-a spus ea timid.

Am simțit cum mi se rupe sufletul și se lipește la loc în același timp.

Dar liniștea nu a durat mult. Într-o seară, Maria a venit la mine plângând:

— Ivana… nu putem rămâne aici pentru totdeauna. Trebuie să plecăm. Dar nu vreau să o pierd din nou pe Leila…

Am stat împreună pe canapea până târziu în noapte. Două mame, unite prin aceeași iubire pentru același copil.

Când au plecat, Leila a plâns zile întregi. Eu am simțit un gol imens, ca și cum mi-ar fi fost smulsă o parte din inimă. Mihai m-a luat în brațe pentru prima dată după mult timp.

— Ai făcut ce trebuia, Ivana… Poate că familia nu e doar despre cine te naște sau cine te crește. Poate că e despre cine rămâne lângă tine când doare cel mai tare.

Acum, când privesc în urmă, mă întreb: oare am făcut bine? Oare dragostea poate vindeca totul? Sau uneori trebuie doar să accepți că unele răni nu se vor închide niciodată?

Voi ce ați fi făcut în locul meu? Ce înseamnă pentru voi să fii mamă?