Când mi-a întors spatele chiar în sala de nașteri: Povestea unei femei din Moldova

— Nu mai pot, Radu! Te rog, nu mă lăsa singură acum! — am strigat printre lacrimi, strângându-i mâna cu disperare, în timp ce contracțiile mă sfâșiau dinăuntru. Era trecut de miezul nopții, iar sala de nașteri de la maternitatea din Iași era luminată doar de neoanele reci. În jurul meu, asistentele se mișcau grăbite, iar eu simțeam că lumea mea se prăbușește.

Radu s-a tras brusc, ca și cum atingerea mea îl ardea. — Nu pot să stau aici, nu suport sângele și țipetele astea! — a spus cu voce joasă, dar apăsată. S-a uitat la mine cu ochi goi, apoi a ieșit pe ușă fără să se uite înapoi. Am rămas cu mâna întinsă în aer, simțind cum inima mi se rupe în două. În acel moment, am știut că nu mai pot conta pe el.

Durerea fizică era nimic pe lângă cea sufletească. M-am simțit abandonată, trădată de omul care îmi jurase că va fi alături de mine „la bine și la greu”. În minte îmi răsunau cuvintele mamei: „Bărbații nu sunt făcuți să vadă suferința femeii. Tu trebuie să fii tare!” Dar eu nu voiam să fiu tare. Voia doar să fiu iubită și sprijinită.

Când l-am ținut pentru prima dată pe Vlad în brațe, am plâns. Nu de fericire, ci de singurătate. În salon, celelalte mame primeau flori și zâmbete de la soții lor. Eu am primit un mesaj sec: „Sper că ești bine. Vin mâine.” Atât.

Au trecut zilele ca prin ceață. Radu a venit la spital abia după două zile, cu o pungă de portocale și un zâmbet fals. — Ce faci? Cum e copilul? — a întrebat fără să mă privească în ochi. Am simțit un nod în gât, dar nu am spus nimic. Nu voiam scandal în fața celorlalte femei.

Acasă, lucrurile s-au agravat. Radu era tot mai absent, mereu obosit sau ocupat. Mama lui, doamna Silvia, venea zilnic și îmi critica orice gest: „Nu-l ții bine la sân”, „Nu ești destul de atentă”, „Pe vremea mea nu ne plângeam atâta”. Simțeam că mă sufoc între pereții acelei case mici din cartierul Nicolina.

Într-o seară, după ce Vlad a adormit cu greu, l-am întrebat pe Radu:
— De ce ai plecat atunci? De ce m-ai lăsat singură?
El a oftat și a dat din umeri:
— Nu știu… M-am speriat. Nu sunt făcut pentru asta. Oricum, tu te descurci mai bine fără mine.

Am simțit cum furia îmi urcă în piept.
— Nu e vorba doar despre mine! E vorba despre noi! Despre copilul nostru! Eu am nevoie de tine!
El s-a ridicat de la masă și a ieșit pe balcon fără să spună nimic.

În lunile care au urmat, am devenit o umbră prin casă. Îmi făceam datoria de mamă, dar inima mea era tot mai grea. Prietenele mele încercau să mă încurajeze:
— Lasă-l, dragă! Toți bărbații sunt la fel!
— O să-și revină când vede ce copil frumos aveți!
Dar eu știam că ceva s-a rupt iremediabil între noi.

Într-o zi, după o ceartă aprinsă cu soacra mea care îmi reproșa că „nu știu să țin o familie”, am ieșit cu Vlad în parc. L-am privit cum dormea liniștit în cărucior și mi-am dat seama că nu pot trăi așa toată viața. Nu voiam ca fiul meu să crească într-o casă plină de tăceri apăsătoare și reproșuri nespuse.

Am început să caut un job part-time, chiar dacă Radu spunea mereu că „nu e nevoie să muncești, stai acasă cu copilul”. Am găsit ceva la o librărie din centru. Acolo am cunoscut-o pe doamna Mariana, o femeie trecută prin multe care mi-a spus:
— Draga mea, dacă nu te respecți tu, nimeni nu o va face în locul tău.

Încet-încet, am început să-mi recapăt încrederea în mine. Am făcut cursuri online când Vlad dormea și am început să scriu poezii pe care le publicam sub pseudonim. Odată cu fiecare mic succes personal, simțeam că mă ridic din cenușă.

Radu a observat schimbarea și a devenit tot mai iritat:
— Ce-ți trebuie ție job și poezii? Ai uitat că ești mamă?
— Nu am uitat — i-am răspuns calm — dar sunt și femeie. Și merit să fiu fericită.

Într-o noapte, după ce Vlad a făcut febră mare și eu am stat cu el la spital fără ca Radu să dea măcar un telefon, am luat decizia: nu mai pot trăi lângă un om care nu mă vede și nu mă respectă.

A doua zi dimineață i-am spus:
— Vreau să divorțăm.
A rămas mut câteva secunde, apoi a început să țipe:
— Ești nebună! Ce-o să spună lumea? Cum să crească Vlad fără tată?
— Mai bine fără tată decât cu unul absent — i-am răspuns cu voce tremurată.

A urmat o perioadă grea: avocați, discuții cu părinții mei care nu înțelegeau decizia mea („Ce-ai pățit? Toate femeile rabdă!”), nopți nedormite și lacrimi amare. Dar fiecare zi fără Radu era o zi în care respiram mai ușor.

Astăzi, după doi ani de la divorț, Vlad merge la grădiniță și râde mult. Eu lucrez la librărie full-time și scriu poezii care au început să fie citite de tot mai mulți oameni. Am prieteni noi și o liniște pe care n-am cunoscut-o niciodată înainte.

Uneori mă întreb: câte femei mai trăiesc astăzi povestea mea? Câte dintre noi aleg să tacă și să rabde? Oare cât valorează demnitatea unei femei într-o lume care încă ne cere să fim „tari” și „să nu facem rușine familiei”?