Casa din acte, inima în palme: Lupta pentru moștenire în familia Dumitrescu

— Nu pot să cred că ai ajuns să ne ceri asta, Irina! a izbucnit mama, cu vocea tremurândă, în timp ce tata își frângea mâinile pe marginea mesei din bucătărie. Era o seară de martie, ploua mărunt afară, iar în casă mirosea a ciorbă de perișoare și a tensiune. Mă uitam la ei, la chipurile lor obosite, la ridurile care le brăzdau frunțile, și simțeam cum mi se strânge inima.

— Nu e vorba că nu am avea încredere în tine, a continuat tata, evitându-mi privirea. Dar nu e momentul potrivit. Și nici nu știm ce va fi mâine…

Aveam 32 de ani și eram singurul lor copil. De când mă știu, am trăit în apartamentul nostru cu două camere din Drumul Taberei, cu mobila veche de la bunici și covorul persan pe care mama îl scutura în fiecare primăvară. După ce am terminat facultatea, am încercat să mă mut cu chirie, dar salariul de la editură abia îmi ajungea pentru facturi și mâncare. Așa că am rămas acasă, cu promisiunea că într-o zi apartamentul va fi al meu.

Dar promisiunile nu țin loc de acte. Și când am văzut cum vecina de la trei a murit brusc și copiii ei s-au certat luni întregi pe moștenire, mi s-a făcut frică. Am început să mă gândesc la viitorul meu, la ce s-ar întâmpla dacă părinții mei ar păți ceva. Așa că într-o seară, după ce am strâns masa, le-am spus direct:

— Vreau să treceți apartamentul pe numele meu. Nu ca să vă dau afară sau ceva… Dar vreau să fiu liniștită.

A urmat tăcerea aceea grea, ca un nor de praf care se așază peste mobilă. Mama s-a ridicat brusc și a început să spele vasele cu gesturi nervoase. Tata s-a uitat lung la mine.

— Tu chiar crezi că noi nu te iubim? Că nu ne gândim la tine? a șoptit el.

— Nu e vorba de iubire! E vorba de siguranță. Și de faptul că nu știu ce va fi mâine… Poate vă îmbolnăviți, poate apare cineva cu pretenții…

Mama a izbucnit:

— Ce pretenții? Cine să apară? Noi nu avem pe nimeni! Tu ești tot ce avem!

Dar eu știam că nu era chiar așa. Tata avea un frate vitreg, Ionel, despre care nu vorbea niciodată. Îl văzusem o singură dată la o înmormântare, un bărbat ursuz care nu mi-a spus nici măcar „bună ziua”. Știam că există riscul ca el să revendice ceva dacă părinții mei ar dispărea.

În zilele următoare, atmosfera din casă s-a schimbat. Mama nu-mi mai vorbea decât monosilabic. Tata pleca devreme la piață și se întorcea târziu. Mă simțeam ca un intrus în propria familie.

Într-o seară, am găsit-o pe mama plângând în dormitor.

— De ce faci asta? m-a întrebat printre sughițuri. De ce ne grăbești spre moarte?

M-am așezat lângă ea și i-am luat mâna.

— Nu vreau să vă pierd… Dar vreau să fiu pregătită. Să nu ajung să mă bat cu rudele sau cu statul pentru casa asta.

— Tu nu înțelegi… Pentru noi casa asta e tot ce avem. Am muncit o viață pentru ea. Să o dăm pe numele tău e ca și cum ne-am recunoaște sfârșitul.

Am tăcut. Cum puteam să le explic că nu voiam să-i grăbesc spre moarte, ci doar să mă asigur că nu voi rămâne pe drumuri?

A doua zi, tata a venit acasă cu Ionel. M-am blocat când l-am văzut în prag.

— Am venit să lămurim lucrurile odată pentru totdeauna, a spus tata apăsat.

Ionel s-a așezat la masă, privind totul cu ochi reci.

— Eu nu vreau nimic de la voi, a zis el. Dar dacă nu faceți actele cum trebuie, după moartea voastră statul o să mă caute pe mine. Și atunci n-o să refuz.

Mama a început să tremure.

— Vezi? i-am spus încet. Nu e doar paranoia mea…

După acea întâlnire, părinții mei au început să discute între ei în șoaptă. Simțeam că îi împing spre o decizie pe care nu voiau s-o ia. Într-o noapte i-am auzit certându-se:

— Dacă îi dăm casa acum, cine știe ce face? Dacă se mărită și vine cu bărbatul peste noi?
— E fata noastră! Nu ne-ar face una ca asta…
— Dar dacă?

Am plâns în pernă toată noaptea aceea. M-am simțit vinovată că le-am tulburat liniștea bătrâneților.

Peste câteva zile, tata m-a chemat la o cafea.

— Irina, știu că vrei binele tău. Dar și noi vrem binele nostru. Hai să facem un compromis: facem act de donație cu uzufruct viager pentru noi. Așa tu ai siguranța ta, iar noi rămânem stăpâni cât trăim.

Am acceptat. Am mers împreună la notar, cu inima cât un purice. Când am semnat actele, mama a plâns din nou – dar de data asta lacrimile ei erau altfel.

Au trecut luni de atunci. Atmosfera s-a mai liniștit, dar rana rămâne acolo: între iubire și teamă, între dorința de siguranță și frica de abandon.

Uneori mă întreb: oare câte familii din România trec prin același coșmar tăcut? Oare cât valorează o casă față de liniștea sufletului? Voi ce ați fi făcut în locul meu?