Când toamna aduce primăvara: Povestea unui copil neașteptat

— Nu se poate, mamă! Cum adică ești însărcinată? La vârsta asta? vocea Ioanei, fiica mea cea mare, răsuna în bucătăria mică, printre aburii cafelei de dimineață. M-am uitat la ea, cu mâinile tremurânde strângând cana, încercând să găsesc un răspuns care să nu doară. Dar nu exista unul.

Aveam 47 de ani și credeam că am trecut prin toate furtunile vieții. Soțul meu, Doru, era la fel de șocat ca și copiii noștri. „E o greșeală, trebuie să fie o greșeală,” repeta el seara, când ne ascundeam în dormitor, departe de privirile judecătoare ale celor doi copii mari. Dar testul era clar. Doctorița, doamna Popescu, mă privise cu o compasiune ciudată când mi-a spus: „Felicitări, doamnă Maria. E un miracol.”

Miracol? Pentru cine? Pentru mine era un cutremur. Mă simțeam vinovată că nu simțeam bucurie, ci teamă. Mă gândeam la privirile vecinilor din blocul nostru vechi din Drumul Taberei, la bârfele care sigur aveau să înceapă. „Ai auzit? Maria lui Doru iar e gravidă! La vârsta ei!”

În serile lungi de toamnă, când frunzele băteau în geam ca niște degete reci, mă întrebam dacă nu cumva Dumnezeu îmi joacă o farsă crudă. Ioana și Vlad, copiii mei mari, mă priveau ca pe o străină. „O să râdă toți colegii de mine,” mi-a spus Vlad într-o seară, cu ochii înroșiți. „Cum să am un frate sau o soră când eu am 22 de ani?”

Doru s-a retras în tăcere. Nu mai vorbea cu mine decât despre facturi sau cumpărături. Într-o noapte l-am auzit plângând în baie. Nu l-am întrebat nimic. Știam că și el simte povara acestei vești.

Mama mea, bătrână și bolnavă, a fost singura care a zâmbit când i-am spus. „E un dar de la Dumnezeu, fată dragă. Nu-l respinge.” Dar eu nu mă simțeam vrednică de acest dar. Mă simțeam bătrână, obosită și singură.

Zilele treceau greu. La serviciu, colegele șușoteau pe la colțuri. „Ai văzut-o pe Maria? Parcă s-a îngrășat… O fi la menopauză?” Nu aveam curaj să le spun adevărul. Mi-era rușine.

Într-o dimineață, Ioana a izbucnit: „De ce nu te gândești la noi? De ce vrei să ne faci de râs?” Am simțit cum mi se rupe sufletul. Am vrut să-i spun că nu am vrut asta, că nu am ales eu. Dar cuvintele mi s-au blocat în gât.

Am început să merg la psiholog. Doamna Rusu m-a ascultat fără să mă judece. „Maria, ai dreptul să-ți fie frică. Dar ai dreptul și să speri.” Am plâns în fața ei ca un copil.

Cu timpul, burtica a început să se vadă. Doru a început să-mi aducă ceaiuri și să mă întrebe dacă mă simt bine. Într-o seară mi-a pus mâna pe burtă și a zâmbit trist: „Poate că e un semn că trebuie să ne mai dăm o șansă.”

Ioana a refuzat să vorbească cu mine luni întregi. Vlad s-a mutat la prietena lui. Casa era goală și rece.

Într-o zi ploioasă de februarie, am avut o hemoragie puternică. Am ajuns la spital cu ambulanța, singură. Doru era plecat cu serviciul în provincie. Pe patul alb al spitalului am simțit pentru prima dată frica aceea animalică de a pierde ceva ce nici nu știam că vreau cu adevărat.

Când m-am întors acasă, Ioana m-a așteptat în hol. Avea ochii umflați de plâns.
— Mi-a fost frică să nu te pierd… Nu vreau să te pierd, mamă.
Am îmbrățișat-o strâns și am plâns împreună.

Lunile au trecut greu, dar ceva s-a schimbat între noi. Doru a redevenit omul blând pe care îl știam. Vlad a venit acasă cu o cutie mică de pantofi pentru bebeluși: „Sper să fie băiat,” a spus el stângaci.

Când s-a născut Ana-Maria, într-o dimineață senină de mai, am simțit că viața mea începe din nou. Toți trei — Doru, Ioana și Vlad — erau lângă mine când am ținut-o pentru prima dată în brațe.

Acum, când o privesc cum doarme liniștită în pătuțul ei mic, mă întreb: Oare câte femei trăiesc rușinea și frica pe care le-am trăit eu? De ce ne judecăm atât de aspru unii pe alții pentru miracolele vieții?

Poate că fiecare toamnă aduce o primăvară nouă — dacă avem curajul să o primim.