„Nu îmi voi arunca fiul pe stradă. Ce fel de tată aș fi după toate astea?” a declarat Florin
Florin s-a așezat greoi pe canapeaua uzată, cu mâinile îngropate în păr, mintea lui zbuciumată de neîncredere și furie. Camera era slab iluminată, doar de lumina tremurătoare a unei singure lămpi, aruncând umbre lungi care păreau să ecouizeze disperarea sa. În fața lui, fiul său, Ionuț, dormea liniștit, fără să fie conștient de furtuna care se pregătea dincolo de visele lui.
Fusese un an dificil pentru Florin. După ce și-a pierdut locul de muncă la fabrică din cauza reducerii de personal, a luptat să facă față cheltuielilor. Soția sa, Alexandra, plecase curând după aceea, susținând că trebuie să se „găsească” undeva departe de presiunile financiare eșuate. Florin devenise tată singur peste noapte, și greutatea lumii părea să fie pe umerii lui.
Mama sa, Rodica, le oferise inițial un loc unde să stea. Florin fusese reticent să accepte, cunoscând natura temperamentală a mamei sale și modul ei strict. Dar fără alte alternative reale, se mutase în casa ei mică, cu două dormitoare, din suburbii, sperând că va fi o aranjare temporară.
Lucrurile începuseră destul de bine. Rodica îl răsfăța pe Ionuț, singurul ei nepot, și părea că s-a înmuiat odată cu înaintarea în vârstă. Dar pe măsură ce săptămânile se transformau în luni, răbdarea ei se subția. A început să se plângă de zgomot, de dezordine, de prezența constantă a unui copil mic care îi perturba ordinea acasă.
Certurile dintre Florin și Rodica deveneau tot mai frecvente și mai aprinse. Plângerile Rodicai se transformau în critici dure la adresa modului în care Florin îl creștea pe Ionuț, iar încercările lui Florin de a-și apăra parenting-ul doar alimentau focul.
Apoi, într-o seară, totul a ajuns la un punct culminant. Rodica a intrat furtunos în sufragerie, fața roșie de furie, ținând o vază pe care Ionuț o răsturnase accidental.
„Asta e picătura care a umplut paharul, Florin!” a strigat ea, vocea ei tremurând de mânie. „Nu pot trăi așa, în haos constant! Vreau ca tu și Ionuț să părăsiți casa mea până mâine!”
Florin s-a uitat în sus, uluit. „Mamă, te rog, nu poți să spui asta serios. Unde am merge?”
„Nu-mi pasă unde mergeți, dar nu puteți rămâne aici,” a răspuns Rodica, ochii ei reci și neclintiți.
Florin a simțit un val de protecție față de fiul său. „Nu îmi voi arunca fiul pe stradă. Ce fel de tată aș fi după toate astea?” a declarat el, vocea lui fermă în ciuda tremurului mâinilor.
Rodica s-a întors, decizia ei fiind luată. „Atunci găsește altundeva unde să fii acel tip de tată,” a spus ea, vocea ei lipsită de emoție.
A doua zi dimineața, Florin și-a împachetat lucrurile, simțind cum i se formează un nod în stomac. Sunase câțiva prieteni, dar toți erau fie incapabili, fie nev
olnici să-i primească. Adăposturile erau pline, iar singura opțiune rămasă era mașina lui.
Pe măsură ce îl lega pe Ionuț în scaunul din spate, înconjurat de puținele lor posesiuni, Florin a simțit o lacrimă curgându-i pe obraz. Nu era sigur ce îi rezerva viitorul, dar știa că trebuie să continue să lupte pentru fiul său, chiar dacă asta însemna să înfrunte lumea singur.
Au petrecut acea noapte în mașină, parcată pe o stradă liniștită sub lumina slabă a felinarelor. Florin l-a ținut pe Ionuț aproape, șoptindu-i promisiuni despre un mâine mai bun, un mâine pe care nu era sigur cum să-l ofere.