Când viața te lasă singur: Povestea Anei, mamă singură printre umbrele Bucureștiului

— Nu mai pot, mamă! Nu mai pot să trăiesc așa! am urlat în mijlocul bucătăriei, cu mâinile tremurând pe marginea mesei vechi, scorojite. Mara, fetița mea de șapte ani, stătea în camera alăturată și asculta totul, deși încerca să-și acopere urechile cu perna. Mama mea, doamna Elena, mă privea cu acea răceală pe care o simțisem mereu în privirea ei, de când am rămas însărcinată la douăzeci de ani.

— Ți-am spus că nu ești în stare să crești un copil singură. Dacă-l lăsai pe Radu să-și vadă de drum, nu ajungeai aici, mi-a răspuns ea, apăsat, fără pic de milă.

Am simțit cum mi se strânge inima. Radu… Tatăl Marei. Cel care a dispărut într-o zi de vară, lăsându-ne doar cu promisiuni goale și datorii la întreținere. Nu am avut curajul să-i spun mamei cât de mult am suferit după el. Pentru ea, totul era alb sau negru: eu am greșit, eu trebuie să plătesc.

În Rahova, lumea vorbește. Vecinele șușotesc pe la colțuri când mă văd ieșind cu Mara de mână: „Uite-o pe Ana, aia fără bărbat…”. M-am obișnuit cu privirile lor tăioase, dar uneori mă dor mai tare decât foamea din stomac atunci când nu am ce pune pe masă.

Într-o seară de iarnă, Mara s-a îmbolnăvit. Febră mare, frisoane. Am alergat cu ea la spitalul „Marie Curie”, tremurând nu doar de frig, ci și de teamă că nu voi avea bani pentru medicamente. În sala de așteptare, o asistentă m-a întrebat:

— Tatăl copilului unde e?

Am simțit cum mi se taie respirația. — Nu avem pe nimeni. Suntem doar noi două.

Privirea ei s-a schimbat brusc: milă amestecată cu judecată. M-am simțit mică, invizibilă. Am stat toată noaptea pe un scaun de plastic, ținând-o pe Mara în brațe și rugându-mă să nu fie nimic grav.

Când ne-am întors acasă, mama mă aștepta cu brațele încrucișate.

— Vezi? Dacă ai fi ascultat de mine… Dacă ai fi făcut avort atunci când ți-am spus…

M-am prăbușit pe podea și am plâns în hohote. Mara s-a strecurat lângă mine și m-a îmbrățișat strâns. În ochii ei am văzut toată dragostea pe care nu o primisem niciodată de la ai mei.

Au urmat luni grele. Am lucrat ca vânzătoare la un magazin alimentar din cartier, pe un salariu mizerabil. Patronul făcea glume proaste și încerca să mă atingă pe la spate când nu era nimeni prin preajmă. Dar aveam nevoie de bani pentru Mara.

Într-o zi, am găsit-o pe mama plângând în bucătărie. Tata murise cu câteva zile înainte, iar ea nu știa cum să-și gestioneze singurătatea. Pentru prima dată după mulți ani, am simțit că suntem două femei rănite sub același acoperiș.

— Ana… Poate că n-am fost cea mai bună mamă. Dar mi-a fost frică pentru tine. Mi-a fost frică să nu ajungi ca mine: singură și amară.

Am privit-o lung. — Eu nu sunt singură, mamă. O am pe Mara. Și poate că nu avem nimic altceva, dar avem una pe cealaltă.

A început să plângă și m-a strâns în brațe. A fost prima dată când am simțit că mă iartă pentru tot ce fusesem și nu fusesem.

Dar viața nu s-a înduplecat ușor. Într-o dimineață, patronul m-a dat afară fără explicații. Am rămas fără bani și fără speranță. Am încercat să găsesc altceva: curățenie prin casele altora, spălat scări de bloc, orice doar să pot plăti chiria și să-i cumpăr Marei rechizite pentru școală.

Într-o zi ploioasă de aprilie, Mara a venit acasă cu ochii roșii.

— Mami… Fetele râd de mine că n-am tată. Spun că sunt săracă și că tu ești o ratată.

Am simțit cum mă sfâșie fiecare cuvânt al ei. Am luat-o în brațe și i-am spus:

— Tu ești tot ce am mai bun pe lume. Săracă e cine n-are dragoste în suflet, nu cine n-are bani sau tată.

Am început să scriu într-un caiet vechi toate gândurile mele: fricile, durerile, speranțele. Era singurul mod prin care puteam să-mi păstrez mintea întreagă.

Într-o seară târzie, mama a venit la mine cu o cană de ceai.

— Ana… Poate ar trebui să mergi la biserică. Să ceri ajutorul preotului sau al vecinilor…

Am râs amar:

— Mamă, oamenii judecă mai rău decât Dumnezeu.

Dar a doua zi am mers totuși la biserică. Preotul m-a ascultat și mi-a dat numărul unei fundații care ajută mame singure. Așa am început să primesc pachete cu alimente și haine pentru Mara.

Viața a rămas grea, dar nu mai eram singură în lupta mea. Am cunoscut alte femei ca mine: Maria din Ferentari, care creștea trei copii fără niciun sprijin; Loredana din Colentina, care fusese bătută de soț ani la rând până a avut curajul să fugă.

Ne-am sprijinit una pe alta cu vorbe bune și îmbrățișări atunci când lumea părea prea crudă.

Astăzi, Mara are doisprezece ani și visează să devină medic veterinar. Eu încă mă zbat între joburi prost plătite și facturi neplătite, dar nu mai simt rușine sau frică.

M-am împăcat cu mama înainte ca ea să se stingă din viață anul trecut. I-am spus că o iert pentru tot și că îi mulțumesc pentru lecțiile dure pe care mi le-a dat.

Uneori mă întreb: câte femei ca mine trăiesc în umbră? Câte mame singure își ascund lacrimile ca să nu-și sperie copiii? Oare vom reuși vreodată să fim văzute altfel decât ca niște greșeli ale societății?

Poate că povestea mea nu va schimba lumea — dar dacă te recunoști în ea, vreau să știi că nu ești singură. Suntem multe și merităm mai mult decât judecata celor din jur.