Mâine spun totul: Mărturisirea unei nurori românce

— Ioana, nu ai pus destulă sare în ciorbă! Vocea soacrei mele, Elena, răsună ascuțit prin bucătăria mică, plină de aburi. Mâinile îmi tremură pe lingura de lemn, dar mă abțin să răspund. O privesc pe furiș: sprâncenele încruntate, buzele strânse, privirea care mă măsoară mereu, ca și cum așteaptă să greșesc.

— Îmi pare rău, încerc să repar, spun încet, dar știu că nu contează. Orice aș face, nu e niciodată suficient.

De șapte ani locuiesc cu soțul meu, Mihai, și cu părinții lui într-un apartament vechi din București. Când m-am căsătorit, aveam vise simple: să fim fericiți, să avem copii, să ne construim o viață împreună. Dar realitatea s-a dovedit mult mai complicată.

Elena a preluat rapid controlul asupra casei și vieții noastre. Totul trebuie să fie după regulile ei: cum gătesc, cum spăl rufele, chiar și cum îmi cresc băiatul, pe Vlad. Mihai? El ridică din umeri și spune mereu: „Las-o pe mama, așa e ea.”

În fiecare seară, după ce Vlad adoarme, mă strecor pe balcon cu o cană de ceai rece și privesc luminile orașului. Îmi amintesc de mama mea, care a murit când aveam douăzeci de ani. Ea m-a învățat să fiu puternică, dar aici mă simt ca o umbră.

Într-o seară, după o ceartă aprinsă cu Elena despre hainele lui Vlad — „Nu-i pune bluza aia roșie! Copilul răcește!” — Mihai a venit la mine în dormitor.

— Ioana, de ce nu poți să te înțelegi cu mama? Mereu ești nervoasă.

— Mihai, nu vezi că nu mă lasă să respir? Nu vezi că nu mă întrebi niciodată ce simt?

A oftat și a ieșit fără să spună nimic. Atunci am plâns în pernă până dimineața.

Au trecut luni. Am început să mă simt tot mai singură. Prietenele mele s-au îndepărtat — „Nu mai ai timp de noi”, mi-au spus. La serviciu sunt mereu obosită, iar șefa mă privește cu suspiciune când cer liber pentru Vlad.

Într-o zi, am găsit o scrisoare veche de la mama. „Nu lăsa pe nimeni să-ți fure vocea”, scria ea. Am simțit un nod în gât. Poate că am tăcut prea mult.

În acea seară, la cină, Elena a început iar:

— Ai văzut ce dezordine e în camera copilului? Nu știi să-l educi! Pe vremea mea…

Am simțit cum îmi fierbe sângele.

— Ajunge! am spus tare. Nu mai pot! Nu sunt servitoarea nimănui!

Toți au rămas muți. Mihai s-a ridicat brusc:

— Ce-i cu tine? Ai înnebunit?

— Nu! Doar că m-am săturat să fiu invizibilă în propria mea viață!

Elena a început să plângă teatral: „După tot ce-am făcut pentru tine…”

Am fugit pe balcon și am stat acolo până târziu. Vlad a venit lângă mine:

— Mami, de ce plângi?

L-am strâns la piept și i-am promis că voi lupta pentru noi.

A doua zi dimineață, mi-am făcut bagajul și l-am luat pe Vlad de mână.

— Unde mergem? m-a întrebat Mihai.

— La mine acasă. La mine cu adevărat. Dacă vrei să vii după noi, trebuie să fii bărbatul care mă respectă.

Elena a țipat după noi pe scara blocului: „O să regreți!”

Am găsit adăpost la o prietenă veche. Primele zile au fost grele — Vlad plângea după tatăl lui, eu plângeam după viața pe care am crezut că o voi avea. Dar încet-încet am început să respir din nou.

Mihai a venit după două săptămâni. A stat în ușă cu ochii roșii:

— Îmi pare rău… Nu știam cât te doare.

— Nu vreau scuze. Vreau să fim o familie adevărată sau deloc.

A ales să rămână cu noi și am început terapia de cuplu. Elena nu ne-a mai vorbit luni întregi.

Acum scriu aceste rânduri într-o cameră mică dar luminoasă, cu Vlad jucându-se lângă mine și Mihai pregătind cina. Încercăm să ne reconstruim viața pe adevăr și respect.

Mă întreb adesea: câte femei ca mine mai tac din frică sau rușine? Câte Ioana există în România? Poate că dacă povestim mai des despre suferințele noastre, vom găsi curajul să schimbăm ceva.