Casa care nu mai e acasă: Povestea unui legământ otrăvit

— Nu, Maria, nu poți schimba nimic! Așa a zis tata și așa rămâne! — vocea mamei răsună tăios, ca un cuțit care taie aerul greu din sufrageria veche, cu tapet scorojit și miros de mucegai. Mâinile îi tremură pe marginea mesei, iar ochii îi ard de oboseală și frustrare. Eu stau în picioare, cu spatele lipit de ușă, încercând să-mi adun curajul să spun ce mă apasă de luni întregi.

— Dar nu e corect! De ce trebuie să trăim așa? De ce trebuie să-l suportăm pe unchiul Viorel aici, să-i facem toate poftele, doar pentru că bunicul a scris asta în testament? — vocea îmi scapă mai ascuțită decât aș fi vrut. Tata oftează adânc, se ridică de pe scaun și iese fără să spună nimic. Rămân doar eu și mama, două umbre în casa care nu mai e demult acasă.

Totul a început acum doi ani, când bunicul s-a stins. A lăsat în urmă casa asta mare din Buzău, cu grădină și livadă, dar și cu o listă întreagă de condiții. „Casa să nu fie vândută niciodată. Să locuiască aici toți copiii mei care nu au unde să se ducă. Să nu se schimbe nimic la fațadă. Să păstrați portretul meu în sufragerie.”

La început am râs. Părea o glumă. Dar când unchiul Viorel a venit cu valiza și s-a instalat în camera mea, am înțeles că nu e nimic de râs. Unchiul Viorel, fratele tatei, e genul de om care nu știe decât să ceară: mâncare caldă la ore imposibile, liniște când vrea el să doarmă, televizorul doar pe canalele lui preferate. Și dacă nu-i convine ceva, țipă sau trântește uși.

Mama s-a transformat într-o umbră. Tata s-a retras în tăcere. Eu am început să urăsc fiecare colț al casei pe care o iubeam când eram mică. Grădina cu meri bătrâni mi se pare acum un cimitir al viselor noastre.

Într-o seară, după ce Viorel a făcut iar scandal că nu i-am spălat cămașa la timp, am ieșit în curte și am plâns până n-am mai avut lacrimi. M-a găsit bunica, care încă mai locuiește la parter.

— Draga mea, știu că e greu… Dar casa asta ne ține împreună. Așa a vrut tata tău mare.

— Dar ne ține împreună cu forța! Nu mai suntem familie, suntem prizonieri! — am izbucnit eu.

Bunica m-a privit lung, cu ochii ei albaștri tulburi.

— Poate că uneori trebuie să alegem între ce ne dorim și ce ni se cere. Dar să nu uiți: sufletul tău nu-l poate lua nimeni.

A doua zi dimineață, tata a venit la mine în cameră. S-a așezat pe marginea patului și m-a privit ca atunci când eram mică și mă temeam de întuneric.

— Maria, știu că nu e drept. Și eu mă simt prins aici. Dar dacă plecăm, pierdem tot ce a construit familia noastră. Casa asta… e tot ce avem.

— Dar la ce bun o casă dacă ne distruge? — am întrebat încet.

Tata n-a răspuns. Doar mi-a strâns mâna.

Zilele au trecut greu. Unchiul Viorel părea că se hrănește din nefericirea noastră. Mama s-a îmbolnăvit de nervi; merge la psiholog pe ascuns. Eu am început să lipsesc tot mai des de acasă: la bibliotecă, la prieteni, oriunde numai să nu simt povara zidurilor care mă apasă.

Într-o duminică, la masa de prânz, Viorel a aruncat farfuria pe jos pentru că supa era prea fierbinte.

— Nu mai suport! — am strigat și am fugit afară.

Pe bancă, sub nucul bătrân, m-am gândit la toate sacrificiile făcute de părinții mei pentru casa asta: nopți nedormite, certuri ascunse după uși închise, vise abandonate. Și pentru ce? Pentru o moștenire care ne-a transformat în străini?

În acea seară am avut o discuție cu mama.

— Mamă… dacă ai putea pleca oriunde ai vrea, ai face-o?

A oftat adânc.

— Da… dar nu pot. Nu pot să-l las pe tata tău singur cu toate astea. Și nici pe tine.

Am simțit atunci cât de grele sunt lanțurile invizibile ale familiei.

Într-o zi am primit o ofertă de muncă la București. O șansă să plec, să respir alt aer. Am stat nopți întregi gândindu-mă: dacă plec, îi abandonez? Dacă rămân, mă pierd pe mine?

Înainte să iau decizia finală, m-am dus în camera bunicului. Am privit portretul lui sever și am șoptit:

— De ce ai făcut asta? De ce ai pus condiții care ne-au rupt sufletele?

Nu mi-a răspuns nimeni. Doar liniștea groasă a casei vechi.

În ziua plecării mele spre București, mama m-a îmbrățișat strâns.

— Să nu uiți niciodată cine ești și de unde vii. Dar nici să nu te pierzi pentru nimeni.

Am plecat cu inima frântă și cu speranța că poate, într-o zi, casa asta va redeveni acasă pentru cineva.

Mă întreb acum: câte familii sunt prinse în capcana unor moșteniri otrăvite? Câte vieți sunt sacrificate pentru tradiții care nu mai au sens? Voi ce ați fi ales în locul meu?