Nimeni nu-l vrea pe fiul meu: Povestea unui tată rămas singur cu durerea lui

— Nu mai veni cu el la noi, Radu! Nu vreau să-l văd pe Vlad în casa mea, ai înțeles? vocea surorii mele, Mariana, răsuna ca un ecou rece în telefon. Mă uitam la fereastra aburită, încercând să-mi adun gândurile. Era a treia oară luna asta când încercam să găsesc pe cineva care să-l primească pe Vlad măcar pentru câteva zile, să-l ajute să-și revină. Nimeni nu voia.

Totul a început cu un an în urmă, când Vlad, băiatul meu de 19 ani, a fost prins furând din magazinul unde lucra. O prostie, o greșeală adolescentină, dar consecințele au fost devastatoare. A fost dat afară, iar vestea s-a răspândit rapid prin cartierul nostru din Ploiești. Vecinii au început să ne ocolească, rudele ne-au întors spatele. Prietenii mei de-o viață, cu care beam bere la colțul blocului, nu mă mai salutau.

— Ce-ai făcut, tată? De ce nu m-ai oprit? m-a întrebat Vlad într-o seară, cu ochii roșii de plâns. Nu știam ce să-i răspund. Poate că ar fi trebuit să fiu mai atent, să-l ascult mai mult, să-i simt neliniștea. Dar eram prins cu două joburi, încercând să țin casa pe linia de plutire după ce soția mea, Lidia, ne părăsise pentru alt bărbat.

Într-o zi de iarnă, când zăpada se topea murdar pe trotuare, am încercat din nou să vorbesc cu fratele meu, Costel.

— Costele, te rog… măcar două zile. Să stea la tine până găsesc ceva pentru el. Nu mai suport privirile astea aici.

— Radu, nu pot. Am copii mici. Ce-o să zică lumea dacă află că-l țin pe Vlad la mine? Îmi pare rău…

Am închis telefonul și am simțit cum mă sufocă rușinea. Vlad stătea pe canapea, cu gluga trasă pe cap și privirea pierdută în televizorul stins. M-am așezat lângă el și i-am pus mâna pe umăr.

— O să fie bine, băiete. O să trecem noi și peste asta.

Nu m-a privit. Știam că nu mă crede.

Seara târziu, când liniștea apăsa pereții apartamentului nostru mic, mă întrebam unde am greșit ca tată. Poate că am fost prea dur după ce Lidia a plecat. Poate că am pus prea multă presiune pe Vlad să fie „bărbatul casei” înainte de vreme. Poate că nu l-am întrebat niciodată dacă e fericit sau dacă are nevoie de ajutor.

Într-o duminică, am încercat să mergem la biserică. Preotul ne-a privit scurt și ne-a făcut semn să stăm în spate. După slujbă, nimeni nu s-a apropiat de noi. O bătrână a șoptit către alta: „Ăsta-i băiatul ăla care a furat…”

Am ieșit cu capul plecat și Vlad mi-a spus:

— Nu mai vreau să ies din casă niciodată.

Am simțit cum mi se rupe sufletul. Cum poți să-ți ajuți copilul când toată lumea îl respinge? Cum poți să-l faci să creadă că merită o a doua șansă?

Am încercat să vorbesc cu Lidia. Poate ea ar putea să-l ia la ea o vreme.

— Radu, nu pot. Am o viață nouă acum. Nu vreau probleme cu Mihai (noul ei soț). Să se descurce singur! mi-a spus rece.

M-am simțit trădat de toți. De familie, de prieteni, de femeia pe care am iubit-o douăzeci de ani. Singurul care mai rămăsese eram eu — și Vlad.

Au urmat luni grele. Vlad a început să doarmă tot mai mult, să nu mai vorbească aproape deloc. Am încercat să-l duc la psihologul școlii, dar mi s-a spus că „nu e cazul”, că „nu avem resurse pentru astfel de copii”.

Într-o seară l-am găsit plângând în baie.

— Tată… dacă n-aș mai fi… poate ai avea și tu liniște.

M-am speriat cumplit. L-am luat în brațe și am plâns amândoi ca niște copii mici.

— Nu spune asta niciodată! Tu ești tot ce am!

Am început atunci o luptă surdă cu sistemul: am mers la Direcția de Asistență Socială, la ONG-uri pentru tineri cu probleme, peste tot unde credeam că cineva ne-ar putea ajuta. Peste tot aceeași privire: „Îmi pare rău…”.

Într-o zi, la coadă la farmacie, o femeie necunoscută mi-a spus:

— Să nu-l lași singur! Copiii fac prostii… dar dacă nu-i iubește nimeni după aceea, se pierd de tot.

Cuvintele ei m-au urmărit zile întregi.

Am început să-i citesc lui Vlad povești despre oameni care au greșit și s-au ridicat din nou. Încet-încet a început să iasă din cameră, să mă ajute la cumpărături sau la gătit. Dar rana rămâne — în fiecare privire aruncată pe furiș la magazin sau în autobuz.

Uneori mă întreb dacă societatea noastră știe ce înseamnă iertarea sau dacă doar ne place să arătăm cu degetul ca să uităm propriile noastre greșeli.

Acum stau la masa din bucătărie și scriu aceste rânduri cu speranța că cineva va înțelege durerea unui tată care nu poate renunța la fiul lui — oricât l-ar judeca lumea.

Oare câți dintre voi ați fi avut curajul să rămâneți lângă copilul vostru când toți ceilalți v-ar fi întors spatele? Sau poate credeți că unele greșeli nu merită iertate niciodată?