Străină în propria familie: Povestea unei mame care și-a pierdut locul acasă

— Mamă, nu pot acum. Am o ședință importantă, îmi pare rău, dar nu e un moment bun, mi-a spus Andreea, fiica mea cea mare, cu vocea rece, abia deschizând ușa apartamentului pe care i-l cumpărasem cu banii trimiși din Italia. Pe hol mirosea a cafea proaspătă și a parfum scump, dar între noi plutea un aer de străinătate. M-am uitat la ea, la chipul ei frumos, dar încruntat, și am simțit cum mi se strânge inima.

Am plecat din satul nostru din Bacău acum cincisprezece ani, lăsându-i pe Andreea și pe fratele ei, Radu, în grija mamei mele. Soțul meu murise devreme, iar eu nu vedeam altă cale decât să plec la muncă în străinătate. Am spălat bătrâni, am curățat case, am dormit pe saltele vechi și am plâns nopți la rând de dorul lor. Dar fiecare euro pus deoparte era pentru copiii mei: să aibă o casă, să nu le lipsească nimic, să nu simtă rușinea sărăciei.

Acum, după atâția ani, mă întorc acasă și mă simt ca o musafiră nepoftită. Radu nici măcar nu mi-a răspuns la telefon când am ajuns în București. Am bătut la ușa lui cu sufletul la gură. Mi-a deschis o fată tânără, blondă, cu un copil mic în brațe. — Bună ziua… sunt mama lui Radu, am spus încet. M-a privit mirată și mi-a spus că Radu e plecat la serviciu și că nu știe când se întoarce. Am rămas pe palier câteva minute, încercând să-mi adun gândurile.

În acea seară am dormit la o pensiune ieftină din apropiere. Am privit tavanul alb și m-am întrebat unde am greșit. Oare sacrificiul meu nu a fost destul? Oare copiii mei au crescut fără mine și s-au obișnuit cu absența mea? Sau poate că banii trimiși lunar au devenit singura legătură dintre noi?

A doua zi am încercat din nou la Andreea. — Mamă, nu înțelegi? Am viața mea acum! Nu pot să te primesc aici. Poate găsești ceva de închiriat… Bucureștiul e mare, mi-a spus ea fără să mă privească în ochi. Am simțit cum mi se rupe sufletul. Nu voiam să le fiu povară. Nu voiam decât să-i văd, să-i simt aproape, să recuperez timpul pierdut.

Mi-am amintit de serile lungi din Italia când vorbeam cu ei la telefon și îi rugam să-mi povestească despre școală sau despre prieteni. De multe ori răspunsurile lor erau scurte, grăbite. Mama îmi spunea mereu: „Viorico, copiii cresc fără tine… O să vezi că nu-i mai recunoști.” Nu am crezut-o atunci. Eram convinsă că dragostea de mamă nu se uită.

Într-o zi am mers la cimitirul unde e înmormântată mama mea. Am stat pe bancă și am plâns ca un copil. O bătrână s-a apropiat de mine: — Ce ai, mamă? De ce plângi așa? I-am povestit totul, iar ea m-a privit cu milă: — Așa e viața acum… Copiii uită repede cine i-a crescut. Dar tu nu te da bătută! Caută-i iar și iar.

Am început să-i sun zilnic pe Andreea și Radu. Uneori nu răspundeau deloc. Alteori răspundeau scurt: „Sunt ocupat.” Am încercat să le las mesaje: „Vreau doar să vă văd… Să stăm puțin împreună.” Nimic.

Într-o după-amiază ploioasă am mers la școala unde predă Andreea. Am așteptat-o la poartă. Când m-a văzut, a oftat: — Mamă, te rog… Nu vreau să vorbim aici! Ce vrei de la mine? Am simțit că mă prăbușesc: — Vreau doar să știu dacă mai sunt mama ta…

S-a uitat la mine cu ochii umezi: — Nu știu… Poate că ai fost cândva. Acum suntem două străine.

Am plecat fără să mai spun nimic. În acea seară am mers la gară și m-am gândit să mă întorc în satul meu natal. Dar acolo casa era dărăpănată și nimeni nu mă mai aștepta.

Într-o zi m-a sunat Radu: — Mamă… Îmi pare rău că nu ți-am răspuns până acum. E greu… Nu știu cum să vorbesc cu tine. Ai lipsit prea mult timp. Eu am crescut fără tine… Și acum nu știu cine ești.

Am plâns mult după acel telefon. Mi-am dat seama că timpul nu poate fi dat înapoi și că uneori dragostea nu e de ajuns dacă nu ești acolo când contează.

Acum stau într-o cameră mică de azil privat pentru bătrâni și privesc pe geam cum trec oamenii grăbiți pe stradă. Mă întreb dacă sacrificiul meu a avut vreun rost sau dacă am pierdut totul încercând să le ofer copiilor mei un viitor mai bun.

Oare există vreo cale de împăcare? Oare copiii mei mă vor ierta vreodată? Sau voi rămâne pentru totdeauna o străină în propria familie?