Între dragoste și disperare: Povestea unui credit pentru fiul meu

— Mamă, te rog, nu mai am pe nimeni! Dacă nu plătesc până luni, nu știu ce o să se întâmple cu mine!

Vocea lui Vlad tremura la telefon, iar eu simțeam cum mi se strânge inima. Era deja a treia oară în ultimele două luni când îmi cerea bani, dar de data asta părea cu adevărat disperat. M-am uitat în jurul meu, la bucătăria mică din apartamentul nostru din Ploiești, la mobila veche și la poza cu el de la absolvirea liceului. Cum ajunsesem aici?

— Vlad, spune-mi adevărul. Despre ce datorii vorbești? Cine te amenință?

— Mamă, nu pot să-ți spun tot acum. E complicat… Te rog, ai încredere în mine! Am nevoie de 15.000 de lei. Dacă nu mă ajuți, mă distrug…

Am simțit cum mă sufoc. Salariul meu de asistentă medicală abia îmi ajungea să plătesc facturile și să pun ceva pe masă. Dar era fiul meu. Singurul meu copil. Cum să-l las la greu?

A doua zi am mers la bancă. Am stat pe scaunul acela tare, cu palmele transpirate, ascultând-o pe doamna de la ghișeu cum îmi explica dobânzile și ratele. Nu am înțeles mare lucru, doar că trebuia să semnez și să aștept banii. Am ieșit cu ochii în lacrimi și cu o greutate pe suflet pe care nu o mai simțisem niciodată.

Când i-am dat banii lui Vlad, a plâns și m-a îmbrățișat strâns.

— Mamă, promit că e ultima dată! O să mă schimb, o să vezi!

L-am crezut. Sau poate doar mi-am dorit să-l cred.

Au trecut două luni și liniștea s-a așternut peste casa noastră. Vlad nu mai venea pe acasă decât rar, iar când îl sunam, răspundea scurt sau îmi spunea că e ocupat. Într-o seară, am primit un telefon de la Irina, prietena lui din copilărie.

— Doamnă Maria, trebuie să vorbim despre Vlad…

Am simțit un nod în gât.

— Ce s-a întâmplat?

— L-am văzut aseară la cazino… Era cu niște băieți dubioși. A pierdut mulți bani…

Mi s-a făcut rău. Am închis ochii și am simțit cum lumea se prăbușește peste mine. Toți banii mei, toată speranța mea… dispăruseră la ruletă.

Când a venit acasă, l-am așteptat în bucătărie.

— Vlad, trebuie să vorbim!

A oftat și s-a așezat pe scaunul din fața mea.

— Mamă…

— De ce mi-ai făcut asta? De ce ai mințit?

— Nu știu… Nu pot să mă opresc… Am încercat, dar nu pot! Am nevoie de ajutor!

Am izbucnit în plâns. M-am simțit trădată, umilită, vinovată. Unde greșisem? L-am iubit prea mult? L-am protejat prea tare?

— Vlad, nu mai am bani. Am luat credit pentru tine! Acum trebuie să plătesc ratele dintr-un salariu de nimic! Tu te gândești la mine?

A început să plângă și el. Pentru prima dată l-am văzut mic, speriat, ca atunci când era copil și venea la mine după ce cădea și se lovea la genunchi.

— Mamă, iartă-mă… Nu știu ce să fac…

În zilele următoare am încercat să găsesc soluții. Am vorbit cu psihologul spitalului unde lucrez.

— Maria, dependența de jocuri e o boală. Are nevoie de tratament specializat. Nu-l poți salva singură.

M-am simțit neputincioasă. Seara stăteam cu ochii în tavan și mă întrebam dacă nu cumva eu l-am împins spre asta. Poate că divorțul meu cu tatăl lui l-a afectat mai mult decât am crezut. Poate că i-am dat prea multă libertate sau poate că nu am fost destul de prezentă.

Într-o zi, când am venit acasă obosită după o tură de noapte, l-am găsit pe Vlad stând pe canapea cu privirea pierdută.

— Mamă… vreau să merg la terapie. Nu mai pot așa.

L-am îmbrățișat strâns și am plâns împreună.

Au trecut luni de zile de atunci. Vlad merge la terapie și încearcă să-și găsească un loc de muncă stabil. Eu încă plătesc ratele la bancă și uneori mă întreb dacă sacrificiul meu a avut vreun rost sau dacă doar am prelungit suferința amândurora.

Dar într-o seară, când Vlad mi-a spus „Mulțumesc că nu m-ai abandonat”, am simțit că poate există speranță.

Oare cât de departe ar trebui să meargă dragostea unei mame? Unde se termină sacrificiul și unde începe vina? Voi ce ați fi făcut în locul meu?