Ultima alegere la răscruce: Sunt banii mai importanți decât familia?

— Nu pot să cred, mamă, chiar vrei să vinzi tot ce au muncit bunicii noștri? Glasul fratelui meu, Radu, răsuna în bucătăria mică, printre aburii de la ciorba care fierbea pe plită. Tata, cu mâinile crăpate de muncă, stătea la masă și privea în gol, iar mama își ștergea ochii cu colțul șorțului. Eu, Iulia, simțeam cum inima îmi bate nebunește în piept. Era prima dată când vedeam familia noastră atât de aproape de a se destrăma.

Totul a început într-o zi de aprilie, când domnul Popescu, un investitor din București, a apărut la poarta noastră cu un zâmbet larg și o ofertă greu de refuzat: două sute de mii de euro pentru cele cinci hectare de pământ pe care le lucrasem generații la rând. Pentru noi, suma părea ireală. Tata a rămas mut, iar mama a început să viseze la o casă nouă și la o viață fără griji. Eu și Radu am simțit însă că ni se smulge rădăcina.

— Iulia, gândește-te! Cu banii ăștia putem să ne mutăm la oraș, să nu mai tragem de noi ca sclavii! mi-a spus mama într-o seară, când am rămas doar noi două. Dar eu nu puteam să-mi imaginez viața fără mirosul fânului proaspăt cosit sau fără liniștea dimineților pe câmp.

Radu era cel mai afectat. El visa să preia ferma, să o modernizeze, să facem brânză artizanală și să vindem la târgurile din oraș. Se certa zilnic cu tata:

— Tu nu vezi că domnul Popescu vrea doar terenul? O să-l betoneze tot! O să dispară tot ce am avut!

Tata ofta greu:

— Radu, suntem obosiți. Pământul ăsta ne-a ținut în viață, dar ne-a și îmbătrânit înainte de vreme. Poate e timpul să-l lăsăm în urmă.

Eu eram prinsă la mijloc. Îi înțelegeam pe toți. Mama voia siguranță, tata voia liniște, iar Radu voia să păstreze tradiția. Eu voiam doar să nu ne pierdem unii pe alții.

Într-o noapte, l-am găsit pe Radu în șură, plângând în tăcere. M-am așezat lângă el și l-am luat de mână.

— Dacă vând, nu mai rămân aici, Iulia. Nu pot să trăiesc printre betoane.

— Și dacă nu vindem? O să ne chinuim toată viața? am întrebat eu cu voce stinsă.

— Mai bine săraci și împreună decât bogați și străini unii de alții.

A doua zi, tata a convocat o „adunare de familie”. Stăteam toți patru în jurul mesei vechi din lemn masiv. Tata a vorbit primul:

— Am decis să votăm. Fiecare spune ce vrea și facem cum zice majoritatea.

Mama a spus „Da” fără ezitare. Radu a spus „Nu” cu lacrimi în ochi. Tata s-a uitat la mine:

— Tu decizi, Iulia.

Am simțit că mă sufoc. Toată greutatea lumii era pe umerii mei. Am privit spre fereastră, unde câmpul se întindea verde până la orizont. Am închis ochii și am spus:

— Nu vreau să vindem. Nu vreau să ne pierdem rădăcinile.

Mama a izbucnit în plâns:

— O să murim aici ca niște câini! N-o să avem niciodată nimic!

Tata s-a ridicat încet și a ieșit afară fără un cuvânt. Radu m-a strâns în brațe.

Seara aceea a fost începutul sfârșitului pentru liniștea noastră. Mama nu-mi mai vorbea decât monosilabic. Tata s-a retras în el însuși. Radu încerca să mă încurajeze, dar îl vedeam cât e de frânt.

Au trecut luni. Domnul Popescu a mai venit de două ori, crescând oferta. Mama a început să-și facă bagajele pe ascuns. Într-o zi am găsit-o plângând pe prispa casei.

— Iulia, eu nu mai pot… Am obosit să sper că o să fie mai bine aici.

Am îmbrățișat-o strâns și am simțit cât e de fragilă.

Într-un final, tata a cedat presiunilor și a semnat actele fără știrea noastră. Când am aflat, mama era deja plecată la sora ei din oraș, iar Radu dispăruse fără urmă. Am rămas singură în casa copilăriei mele, privind cum buldozerele intrau pe câmpul nostru.

Mi-am dat seama atunci că nu banii au distrus familia noastră, ci lipsa de comunicare și teama fiecăruia de a pierde ceva: siguranța, tradiția sau visurile proprii.

Acum stau pe pragul casei goale și mă întreb: oare merită vreodată banii să pierzi tot ce ai iubit? Ce am fi putut face altfel ca să nu ajungem aici? Poate că răspunsul îl găsim doar împreună…