Ai plănuit totul, bunico? – Povestea unui nou început printre umbrele trecutului

— Nu pot să cred că ai făcut asta, Vlad! Ți-am dat tot ce am avut mai bun din mine, iar tu… tu ai ales să mă trădezi exact acum, când aveam cea mai mare nevoie de tine!

Vocea mea răsuna spart în bucătăria mică a apartamentului nostru din București. Era trecut de miezul nopții și încă nu-mi venea să cred că tocmai descoperisem mesajele acelea. Mesaje care nu lăsau loc de interpretări. Vlad, soțul meu de doisprezece ani, avea o relație cu o colegă de la serviciu. Și eu? Eu eram doar o umbră pe lângă el, prinsă între serviciu, copil și grija pentru mama bolnavă.

Nu știu cum am ajuns să-mi strâng hainele în valiză. Nu știu cum am avut puterea să-l privesc în ochi și să-i spun că plec. Dar știu că, în acea noapte, ceva s-a rupt definitiv în mine. Am luat-o pe Mara, fetița noastră de opt ani, și am plecat spre Ploiești, spre casa bunicii mele, unde crescusem până la liceu.

Bunica Ileana murise cu doar două săptămâni înainte. Încă nu apucasem să plâng cu adevărat după ea. Înmormântarea fusese un vârtej de rude, pomeni și vorbe goale. Acum, casa era goală și mirosea a mușețel uscat și a vechi. Am deschis ușa încet, cu Mara adormită în brațe, și am simțit cum liniștea aceea grea mă apasă pe umeri.

— Mami, unde e bunica? a șoptit Mara printre gene.

— E aici, iubita mea. În fiecare colț al casei.

Am lăsat-o pe Mara în patul meu vechi și m-am prăbușit pe canapea. Am plâns până m-au durut ochii. Dimineața m-a găsit cu fața umflată și inima grea. Dar trebuia să mă ridic. Pentru Mara. Pentru mine.

Primele zile au trecut greu. Mama venea zilnic să mă vadă și să-mi aducă supă caldă. Tata nu prea dădea pe acasă; încă nu acceptase divorțul meu de Vlad. „O să te întorci la el, nu poți crește singură un copil”, îmi spunea mereu cu voce tăioasă.

Într-o după-amiază ploioasă, am început să fac ordine printre lucrurile bunicii. Am găsit un cufăr vechi sub patul ei. L-am deschis cu inima strânsă și am descoperit scrisori îngălbenite, fotografii alb-negru și un jurnal cu coperți de piele. Pe prima pagină era scris: „Pentru Ana, când va fi pregătită să afle adevărul.”

Am simțit cum mi se taie respirația. Bunica știa că voi ajunge aici? Că voi avea nevoie de răspunsuri?

Am început să citesc jurnalul cu mâinile tremurânde. Primele pagini erau despre copilăria ei la țară, despre război și foamete. Dar apoi… apoi am dat peste o poveste pe care nu o știam: bunica avusese o soră mai mică, Maria, care dispăruse fără urmă la șaptesprezece ani. Familia ascunsese mereu acest secret sub preșul rușinii.

„Maria a fugit cu un băiat din satul vecin. Tata a bătut-o pe mama când a aflat. N-am mai văzut-o niciodată pe Maria. Mama a plâns-o toată viața.”

Am simțit un nod în gât. Toată viața am crezut că bunica era stâlpul familiei noastre, femeia care ținea totul sub control. Dar și ea purta răni adânci, ascunse sub zâmbetul blând.

În zilele următoare am început să pun întrebări mamei despre Maria.

— Mamă, tu știai ceva despre sora bunicii?

Mama s-a înroșit la față și a evitat privirea mea.

— Nu e treaba ta să scormonești trecutul! Ce-a fost a fost!

— Dar eu trebuie să știu cine sunt! Să știu ce s-a întâmplat cu adevărat!

A izbucnit în plâns.

— N-ai idee cât am suferit toți din cauza acelei povești! Bunica ta a încercat mereu să ne protejeze… Poate prea mult.

Am simțit pentru prima dată că mama mea era doar un om rănit, nu doar femeia rece care mă judeca mereu.

Într-o seară, când Mara dormea deja, am găsit o altă scrisoare în jurnalul bunicii:

„Ana, dacă citești asta, înseamnă că ai trecut printr-o cumpănă grea. Sufletul tău are nevoie de vindecare. Nu te teme să-ți urmezi inima, chiar dacă ceilalți nu te înțeleg. Eu n-am avut curajul să lupt pentru fericirea mea până la bătrânețe.”

Am plâns din nou. Pentru bunica mea, pentru mine, pentru toate femeile din familia noastră care au tăcut prea mult timp.

A doua zi am decis să merg la poliție și să întreb dacă există vreun dosar vechi despre dispariția Mariei. Ofițerul m-a privit ciudat.

— Doamnă, sunt peste cincizeci de ani de atunci… Dar pot încerca să caut ceva prin arhive.

Au trecut câteva zile până m-a sunat.

— Am găsit ceva… O scrisoare trimisă familiei după câteva luni de la dispariție. Maria trăia în Constanța cu acel băiat. S-au căsătorit și au avut copii.

Am simțit cum mi se luminează sufletul. Maria nu murise, nu fusese victima unei tragedii – ci fugise ca să-și trăiască viața după propriile reguli.

Am început să caut urmașii Mariei pe internet. După multe încercări și telefoane stângace, am găsit-o pe nepoata ei – Irina – care locuia tot în Ploiești.

Ne-am întâlnit într-o cafenea micuță din centru.

— Nu-mi vine să cred că suntem rude! a spus Irina zâmbind timid.

Am povestit ore întregi despre viețile noastre paralele, despre dorința de libertate și despre cât de greu e uneori să fii femeie într-o familie care pune mereu aparențele pe primul loc.

Întoarsă acasă, am privit-o pe Mara dormind liniștită și mi-am promis că nu voi mai ascunde niciodată adevărul – nici față de ea, nici față de mine însămi.

Vlad a încercat să mă caute de câteva ori, dar i-am spus clar că nu mai există cale de întoarcere. Tata a fost supărat mult timp pe mine, dar mama a început încet-încet să mă înțeleagă.

Acum stau la masa din bucătăria bunicii și scriu aceste rânduri cu gândul la toate femeile din familia mea care au tăcut prea mult timp.

Oare chiar a plănuit bunica totul? Sau poate viața ne aduce exact acolo unde avem nevoie să fim ca să ne găsim curajul? Voi ce credeți: suntem prizonierii trecutului sau putem rupe lanțurile atunci când alegem adevărul?