După 25 de ani de căsnicie am descoperit că nu-mi cunosc propriul soț. Povestea care mi-a schimbat viața

— Nu pot să cred, Sorin! Cine e Irina? De ce îi scrii așa ceva?
Vocea mea tremura, iar telefonul îi aluneca din mâini pe gresia rece din bucătărie. Era o seară de joi, obișnuită, cu miros de ciorbă și pâine proaspătă, când am găsit mesajele. Nu căutam nimic. Voisem doar să-i trimit un SMS fiicei noastre, Mara, de pe telefonul lui, pentru că al meu rămăsese fără baterie. Dar acolo, între conversațiile cu colegii de la serviciu și grupul de familie, era o discuție cu numele „Irina – Farmacie”.

Nu m-am gândit niciodată că după 25 de ani de căsnicie aș putea descoperi ceva care să-mi răstoarne lumea. Îl știam pe Sorin ca pe un om liniștit, calculat, mereu cu glumele la el, mereu atent la nevoile mele și ale copiilor. Dar acele mesaje… „Mi-e dor de tine”, „Abia aștept să te văd mâine”, „Nu mai suport să fiu doar prietenul tău secret”… M-au lovit ca un pumn în stomac.

— Nu e ceea ce crezi, a bâiguit el, evitându-mi privirea.
— Atunci ce e? Explică-mi! După atâția ani… chiar nu meritam adevărul?

A tăcut. S-a așezat pe scaunul din bucătărie și și-a trecut mâinile prin păr. Am simțit cum tot ce construisem împreună – casa noastră mică din Ploiești, vacanțele la mare cu Mara și Vlad, serile în care râdeam la filme proaste – se prăbușește peste mine.

— E doar o prietenă… Ne-am cunoscut la farmacie când am avut probleme cu spatele. Am început să vorbim… M-a ascultat. Tu erai mereu ocupată cu copiii, cu serviciul…

M-am simțit vinovată pentru o secundă. Poate chiar fusesem prea prinsă în rutina zilnică: serviciu – acasă – piață – teme cu copiii – facturi – gătit – spălat. Dar apoi furia a revenit.

— Și asta îți dă dreptul să mă minți? Să ai o altă femeie?

A urmat o tăcere apăsătoare. Mara a intrat în bucătărie, atrasă de tonul ridicat.

— Ce se întâmplă aici? De ce țipați?

Nu am putut să-i spun atunci. Cum să-i spui fiicei tale că tatăl ei are o altă femeie? Vlad era plecat la facultate, la Cluj. Eram doar noi trei în acea seară, dar simțeam că sunt singură pe lume.

În zilele următoare, Sorin a încercat să repare lucrurile. Mi-a adus flori, a gătit ciorba mea preferată, a propus să mergem la munte „ca pe vremuri”. Dar nu mai puteam avea încredere. Fiecare sunet de notificare mă făcea să tresar.

Mama mea a aflat repede. La noi în familie nu există secrete prea mult timp.

— Ți-am spus eu că bărbații nu se schimbă niciodată! Ce-ai să faci acum? Să nu-l ierți prea ușor!
Vocea ei era aspră, dar în ochii ei vedeam îngrijorare.

Prietenii mei au reacționat diferit. Lidia m-a sfătuit să-l las imediat: „Odată trădător, mereu trădător!”. Alina mi-a spus să încerc să-l înțeleg: „Poate e doar o rătăcire… Toți avem momentele noastre slabe”.

Am început să mă întreb cine sunt eu fără Sorin. Îmi petrecusem jumătate din viață lângă el. Îmi sacrificasem visele pentru familie: voiam să fac Facultatea de Litere, dar am rămas la contabilitate pentru stabilitate. Visam la excursii prin țară, dar am pus mereu copiii pe primul loc.

Într-o noapte nu am mai rezistat și l-am întrebat direct:

— O iubești?

A ezitat o clipă prea lungă.

— Nu știu… E altceva decât ce avem noi. Cu tine e liniște, acolo e pasiune…

M-am simțit ca și cum aș fi fost dată afară din propria viață. Am plâns până dimineața. Mara m-a găsit în bucătărie cu ochii umflați.

— Mamă… Nu-l lăsa să te distrugă! Tu meriți mai mult!

Cuvintele ei m-au trezit din amorțeală. Am început să merg la psiholog. La început mi s-a părut rușinos – ce-o să zică lumea? Dar apoi am realizat că trebuie să mă pun pe mine pe primul loc.

Sorin s-a mutat temporar la sora lui, Camelia. Casa era goală fără el, dar pentru prima dată după mulți ani am avut timp pentru mine. Am redescoperit plimbările prin parc, am citit romane pe care le lăsasem uitate pe rafturi, am ieșit cu fetele la cafea fără să mă simt vinovată.

Vlad a venit acasă într-un weekend și m-a luat în brațe:

— Mamă, orice ai decide, noi suntem cu tine.

Au trecut luni până când am putut vorbi calm cu Sorin. A venit într-o duminică dimineață cu o pungă de covrigi calzi – gestul lui preferat din tinerețe.

— Îmi pare rău… Am greșit mult. Dar nu pot să-ți cer să mă ierți dacă nu simți asta.

Nu l-am iertat atunci. Poate nici acum nu l-am iertat complet. Dar am învățat că viața nu se termină la 50 de ani și că nu trebuie să-ți sacrifici fericirea pentru aparențe sau pentru „ce zice lumea”.

Acum sunt singură, dar nu mă mai simt singură. Am început cursuri online de literatură română și scriu povești pentru copii. Mara mă sună zilnic, Vlad îmi trimite poze din Cluj. Sorin încă încearcă să repare ceva ce poate nu mai poate fi reparat.

Mă întreb adesea: Cât de bine ne cunoaștem cu adevărat partenerii? Și cât de mult ne cunoaștem pe noi înșine? Poate că uneori trebuie să pierdem totul ca să ne regăsim cu adevărat.