Când dragostea nu e de ajuns: Povestea unei fiice și a mamei sale

— Nu mai pot, mamă! Nu mai pot! am strigat, cu vocea spartă, în timp ce încercam să-i schimb perfuzia. Mâinile îmi tremurau, ochii îmi ardeau de oboseală și lacrimile îmi curgeau fără să le mai pot opri. Mama mă privea cu ochii ei mari, umezi, dar nu spunea nimic. De ani de zile nu mai spunea mare lucru. Boala îi luase cuvintele, dar nu și privirea aceea care mă făcea să mă simt vinovată pentru fiecare clipă în care visam la altceva.

Mă numesc Irina și am 38 de ani. De la 18 ani, de când tata a murit într-un accident stupid pe șantier, am rămas doar eu și mama. Fratele meu, Radu, era deja la facultate în București și nu s-a mai întors decât rar, de sărbători. Eu am rămas aici, în Bacău, într-un apartament mic, cu miros de medicamente și supă de pui. Am renunțat la facultate după primul an ca să am grijă de mama. „Ești fata mea bună”, îmi spunea ea când încă putea vorbi. „Radu are viața lui, tu ești sufletul meu.”

Anii au trecut ca un vis urât. Prietenele mele s-au măritat, au făcut copii, au plecat în străinătate. Eu am rămas aici, între patul mamei și bucătăria unde fierbeam ceaiuri și făceam injecții. Radu venea o dată pe an, cu o sticlă de whisky și un buchet de flori. „Ce mai faceți, fetelor?” întreba el, cu zâmbetul lui larg, de parcă totul era perfect. Mama îi lumina fața când îl vedea. Eu mă simțeam invizibilă.

Într-o zi, după ce mama a făcut un accident vascular și a rămas aproape complet imobilizată, l-am sunat pe Radu plângând:
— Nu mai pot singură! Te rog, vino acasă măcar o perioadă!

A oftat la telefon:
— Irina, am serviciu, am familie… Nu pot să las totul baltă. Tu te descurci mai bine cu ea.

Am închis telefonul și am urlat în pernă până mi-am pierdut vocea. Apoi m-am ridicat și am continuat să-i schimb pampersul mamei.

Au trecut așa douăzeci de ani. Douăzeci de ani în care am uitat cum e să ai vise sau dorințe proprii. Când mama a murit, am simțit un gol imens și o vinovăție ciudată: parcă nu mai știam cine sunt fără ea.

La câteva zile după înmormântare, Radu a venit cu un avocat și mi-a pus în față testamentul mamei. Totul — apartamentul nostru mic, economiile strânse cu greu — era lăsat lui Radu.

— Nu se poate! am șoptit, simțind cum mi se taie picioarele.

Radu a ridicat din umeri:
— Asta a vrut mama. Poate pentru că știa că tu nu ai nevoie de nimic material… Tu ai fost mereu aici.

Am izbucnit:
— Dar eu am avut grijă de ea! Eu am renunțat la tot pentru ea! Tu unde ai fost?

Avocatul s-a uitat jenat la mine. Radu s-a uitat pe fereastră.

— Irina, nu vreau să ne certăm. Dacă vrei să rămâi aici o vreme… putem discuta.

Am simțit că mă sufoc. Am ieșit pe scara blocului și am plâns ca un copil. Vecina de la trei, tanti Mariana, m-a găsit acolo:
— Ce-ai pățit, fată dragă?

I-am spus totul printre sughițuri. Ea m-a strâns la piept:
— Știu că ți-e greu… Dar poate e timpul să te gândești și la tine.

Nu știam cum să fac asta. Nu știam cine sunt fără rolul de îngrijitoare. Am încercat să-mi caut un serviciu — dar cine angajează o femeie de aproape 40 de ani fără experiență? Am încercat să ies cu prietenele vechi — dar ele aveau deja vieți pline, copii mari, problemele lor.

Într-o seară, stând singură în bucătăria goală, am găsit un caiet vechi cu poezii scrise de mine în liceu. Am început să citesc și să plâng din nou. Mi-am dat seama că nu mai știu să visez.

Radu m-a sunat după câteva luni:
— Irina, trebuie să vindem apartamentul. Am găsit cumpărător.

Am simțit că se rupe ceva definitiv în mine. Am împachetat câteva haine și am plecat la o mătușă din Roman. Ea m-a primit cu brațele deschise:
— Ai stat destul în umbră, Irina! E timpul să trăiești pentru tine.

Dar cum? Cum să începi o viață nouă când tot ce ai știut a fost să ai grijă de altcineva? Cum să ierți o mamă care te-a iubit doar pentru sacrificiul tău? Cum să ierți un frate care nu a fost niciodată acolo?

Uneori mă gândesc că poate dragostea nu e de ajuns dacă nu te iubești și pe tine însuți. Poate că sacrificiul fără recunoaștere nu aduce decât goliciune.

Voi ce credeți? Merită să-ți sacrifici viața pentru familie dacă la final rămâi singur? Cum poți găsi puterea să te reinventezi după ce ai pierdut tot?