În umbra promisiunilor: Prețul libertății mele

— Mirela, iar ai uitat să pui sare în ciorbă? Vocea lui Rareș răsuna ca un tunet prin bucătăria mică, tapetată cu faianță veche, martoră mută la certurile noastre zilnice. Mâinile îmi tremurau pe lingura de lemn, iar ochii mi se umpleau de lacrimi pe care le înghițeam repede, să nu le vadă. Nu era prima dată când greșeam, dar niciodată nu era destul de bine pentru el. — Îmi pare rău, Rareș, am fost distrasă… — Distrasă? Cu ce? Nu faci nimic toată ziua! Doar stai și visezi!

Așa începea fiecare seară în casa noastră dintr-un cartier liniștit din Ploiești. O casă care pentru alții părea perfectă: gard proaspăt vopsit, flori la geam, copii cuminți. Dar nimeni nu știa că în spatele ușilor închise trăiam ca într-un acvariu fără aer. Rareș era respectat în oraș, avea o firmă de construcții, iar eu eram „soția lui Rareș”, cea care trebuia să zâmbească frumos la mesele de familie și să nu iasă niciodată din cuvântul lui.

Mama îmi spunea mereu: „Mirela, bărbatul trebuie respectat. Așa am fost crescute și noi.” Tata nu zicea nimic, doar ofta și se uita pe fereastră. M-am măritat la 22 de ani, după ce Rareș m-a cerut la o nuntă unde dansasem toată noaptea. Atunci mi s-a părut romantic, dar nu știam că dansul acela avea să fie ultimul pas liber din viața mea.

Anii au trecut cu repetiția aceleiași rutine: trezit devreme, copii la școală, cumpărături, gătit, curățenie. Rareș venea acasă obosit și nervos, iar orice greșeală era pedepsită cu tăcere sau cuvinte grele. „Nu ești bună de nimic”, „Fără mine ai fi nimeni”, „Cine te-ar lua pe tine?” — fraze care mi-au săpat încet-încet o groapă în suflet. Prietenele mele dispăruseră una câte una; Rareș nu suporta să ies cu ele. „Ce ai de vorbit cu alte femei? Eu sunt tot ce ai nevoie.”

Într-o zi, când băiatul nostru cel mic, Vlad, a venit acasă plângând pentru că un coleg l-a jignit la școală, Rareș i-a spus: „Bărbații nu plâng! Fii tare!” Am simțit atunci cum lanțurile se strâng nu doar în jurul meu, ci și al copiilor mei. Am încercat să-l mângâi pe Vlad, dar Rareș m-a privit aspru: „Nu-l cocoloși! Așa ajunge slab.”

În serile târzii, când toți dormeau, mă uitam pe fereastră la luminile orașului și mă întrebam cum ar fi să fiu liberă. Să pot merge la o cafea cu o prietenă, să râd fără să mă tem că cineva mă judecă. Să pot spune ce gândesc fără să-mi fie frică de reacția lui Rareș. Dar apoi îmi aminteam de mama: „Rabdă, Mirela. Toate femeile rabdă.”

Într-o zi de aprilie, am primit un mesaj pe Facebook de la o fostă colegă de liceu, Simona. „Ce mai faci? Mi-e dor de tine!” Am ezitat să-i răspund. Dacă afla Rareș? Dar dorința de a vorbi cu cineva era prea mare. Am început să schimbăm mesaje pe ascuns, noaptea târziu. Simona lucra la o librărie și mi-a povestit despre clubul lor de lectură. Mi-a propus să vin la o întâlnire. Am refuzat de teamă, dar gândul nu-mi dădea pace.

Într-o sâmbătă dimineață, Rareș a plecat la pescuit cu niște prieteni. Copiii erau la bunici. Am simțit pentru prima dată după mulți ani că pot respira. M-am îmbrăcat repede și am fugit la librărie. Simona m-a îmbrățișat strâns: „Ce bine că ai venit! Ești palidă… Ești bine?” Am dat din cap că da, dar ochii mi s-au umplut de lacrimi. Pentru prima dată am spus cu voce tare: „Nu mai pot. Nu mai vreau să trăiesc așa.”

Femeile din club m-au ascultat fără să mă judece. Mi-au povestit și ele despre fricile lor, despre bătăliile duse în tăcere acasă. Una dintre ele, Ioana, mi-a spus: „Nu ești singură. Dacă vrei ajutor, există centre unde poți merge.” M-am speriat. Să plec? Unde? Cu ce bani? Copiii mei? Dar gândul că nu sunt singură mi-a dat curaj.

Când Rareș s-a întors acasă și a simțit că ceva s-a schimbat în mine, a devenit și mai posesiv. Îmi verifica telefonul, mă suna din oră în oră când eram la cumpărături. Într-o seară m-a întrebat direct: „Cu cine vorbești? De ce zâmbești când te uiți la telefon?” Am mințit că citesc glume pe internet.

Într-o noapte am avut un coșmar: eram încuiată într-o cameră fără ferestre și strigam după ajutor, dar nimeni nu mă auzea. M-am trezit plângând și am știut că trebuie să fac ceva. A doua zi am sunat-o pe Simona: „Ajută-mă să plec.”

Nu a fost ușor. Mama a plâns când i-am spus că vreau să divorțez: „Ce o să zică lumea? Cum o să te descurci singură?” Tata m-a strâns în brațe și mi-a șoptit: „Fii curajoasă.” Copiii au fost speriați la început, dar apoi au început să zâmbească mai des.

Am stat câteva luni într-un centru pentru femei abuzate. Am făcut terapie, am găsit un job part-time la librărie și am început să mă redescopăr. Rareș a încercat să mă convingă să mă întorc: „Fără mine nu ești nimic!” Dar eu știam deja răspunsul.

Astăzi locuiesc într-un apartament mic cu copiii mei. Nu e ușor — banii sunt puțini, oboseala e mare — dar pentru prima dată respir aer curat. Merg cu Vlad în parc fără să mă uit peste umăr. Citesc seara povești Ilincăi fără să mă tem că cineva va intra furios peste noi.

Mă întreb uneori câte femei mai trăiesc încă în tăcere, câte vise se sting în fiecare zi din cauza fricii sau a rușinii. Oare cât valorează libertatea noastră? Și cine suntem noi dacă nu avem curajul să ne alegem propriul drum?