Între două iubiri: Povestea mea la 57 de ani

— Mama, nu pot să cred că faci asta! La vârsta ta? Ce-o să zică lumea? — vocea Ioanei răsuna în bucătăria mică, printre aburii cafelei de dimineață. Mâinile îmi tremurau pe ceașcă, iar inima bătea neregulat, ca o pasăre prinsă în colivie. Aveam 57 de ani și, pentru prima dată după moartea soțului meu, mă simțeam vie. Dar privirea fiicei mele mă făcea să mă simt vinovată, ca și cum aș fi comis o crimă.

Totul a început într-o zi banală de aprilie, când l-am întâlnit pe Victor la piață. Îmi căutam roșii pentru salată, iar el, cu ochii lui albaștri și zâmbetul cald, m-a întrebat dacă știu unde găsește ceapă verde mai proaspătă. Am râs amândoi de stângăcia momentului și, fără să-mi dau seama, am acceptat să bem o cafea la terasa din colț. Nu mai simțisem de mult fluturi în stomac. Victor era văduv de câțiva ani, profesor pensionar, cu povești despre cărți și excursii prin țară. M-a ascultat cu răbdare când i-am povestit despre singurătatea care mă apăsa seara, despre dorul de soțul meu și despre cât de mult îmi lipsește să fiu importantă pentru cineva.

După câteva întâlniri, am început să zâmbesc din nou. Prietenele mele mă tachinau la telefon: „Măi, Maria, ai întinerit! Ce-i cu tine?” Le răspundeam în glumă, dar în sufletul meu creștea o speranță timidă. Nu voiam să-i spun Ioanei prea devreme. Știam cât e de protectoare și cât de greu acceptase moartea tatălui ei. Dar într-o seară, când Victor m-a condus acasă și mi-a sărutat mâna la poartă, Ioana ne-a văzut. A doua zi a venit la mine cu privirea tăioasă și m-a luat la întrebări.

— Mama, cine e bărbatul acela? De ce nu mi-ai spus nimic?

Am încercat să-i explic că nu voiam să o rănesc sau să o fac să creadă că îl uit pe tatăl ei. Dar Ioana nu voia să audă. A început să-l caute pe Victor pe Facebook, să întrebe prin vecini cine e și ce vrea de la mine. A găsit poze cu el la diverse evenimente culturale și a început să-l suspecteze că „vânează” femei singure.

— Nu vezi că te folosește? Poate vrea banii tăi sau casa! — mi-a spus într-o seară, cu lacrimi în ochi.

M-am simțit sfâșiată. Pe de o parte, înțelegeam frica ei: trăim într-o lume în care femeile singure sunt adesea păcălite sau judecate aspru dacă îndrăznesc să fie fericite după o anumită vârstă. Pe de altă parte, simțeam că merit și eu o șansă la bucurie. Victor nu mi-a cerut niciodată nimic. Dimpotrivă, îmi aducea flori din grădina lui și mă invita la plimbări prin parc.

Într-o duminică, Ioana a venit cu soțul ei, Radu, la masă. Atmosfera era tensionată. Radu încerca să detensioneze discuția:

— Maria, poate ar trebui să-i dai o șansă omului. Nu pare rău intenționat.

Ioana s-a ridicat brusc:

— Tu nu înțelegi! Mama nu mai e tânără! Dacă pățește ceva? Dacă rămâne fără nimic?

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Toată viața am muncit pentru familia mea. Am renunțat la visele mele ca Ioana să aibă tot ce-i trebuie. Acum, când vreau puțin pentru mine, sunt egoistă?

Seara aceea s-a terminat prost. Ioana a plecat trântind ușa, iar eu am rămas singură cu gândurile mele. Victor m-a sunat mai târziu:

— Maria, nu vreau să-ți stric relația cu fiica ta. Dacă vrei să ne oprim aici…

— Nu! — am izbucnit fără să gândesc. — Nu vreau să renunț la tine doar pentru că lumea nu înțelege.

Au urmat zile grele. Ioana nu-mi mai răspundea la telefon. Prietenele îmi spuneau să am grijă, dar mă încurajau să nu renunț la fericire. Într-o seară ploioasă, am mers la cimitir la soțul meu. M-am așezat pe bancă și am vorbit cu el în gând:

„Iartă-mă că vreau să fiu fericită din nou… Dar nu mai pot trăi doar din amintiri.”

Când m-am întors acasă, Ioana mă aștepta pe scări.

— Mama… îmi pare rău că am fost atât de dură. Mi-e teamă să nu te pierd sau să suferi.

Am plâns amândouă în brațe una alteia. I-am promis că voi fi atentă și că nu voi lua decizii pripite. I-am spus că Victor nu vrea nimic altceva decât compania mea.

— Poate ar trebui să-l cunosc mai bine… — a murmurat ea.

Au trecut luni până când lucrurile s-au liniștit. Victor a venit la noi la masă, a povestit despre tinerețea lui la țară și despre cât de mult îi place să citească poezii. Ioana l-a privit cu suspiciune la început, dar încet-încet s-a mai relaxat.

Totuși, încă simt privirile vecinilor când ies cu Victor la braț prin cartier. Încă aud șoapte: „Uite-o pe Maria… S-a găsit și ea bătrână să se îndrăgostească!” Dar nu-mi mai pasă atât de mult.

M-am întrebat adesea: oare e greșit să-ți dorești iubire după 50 de ani? Oare trebuie mereu să alegem între fericirea noastră și liniștea copiilor noștri? Poate că răspunsul nu e niciodată simplu.

Acum stau pe balcon cu Victor lângă mine și privesc apusul peste blocurile gri din cartierul nostru din Ploiești. Încerc să-mi găsesc curajul în fiecare zi.

Oare câți dintre noi au renunțat la iubire doar pentru că le-a fost teamă de gura lumii sau de dezamăgirea copiilor? Merită sacrificiul acesta? Voi ce ați face în locul meu?