Bunica mea, inima casei: Povestea unei iubiri neînțelese

— Nu pune sare acolo, mamaie, că nu-i face bine lui Vlad! vocea Anei răsună tăios din bucătărie, în timp ce eu, cu mâinile tremurânde, încercam să pregătesc supa preferată a nepotului meu. Mă opresc brusc, cu lingura suspendată deasupra oalei, și simt cum obrajii mi se înroșesc de rușine. Vlad, băiatul de șapte ani, mă privește cu ochi mari și curioși, fără să înțeleagă de ce mama lui e supărată pe mine.

Nu așa mi-am imaginat bătrânețea. După ce am ieșit la pensie, am lucrat ca bonă privată pentru copiii din cartierul nostru din Ploiești. Îi duceam la școală, îi ajutam la teme, le pregăteam gustări sănătoase. Părinții mă apreciau, copiii mă iubeau. Aveam un rost. Dar când fiul meu, Radu, s-a căsătorit cu Ana și au decis să mă ia la ei ca să am grijă de Vlad, am crezut că viața mea va fi mai plină ca niciodată.

La început, totul părea perfect. Radu era ocupat cu serviciul la fabrica de cabluri electrice, Ana lucra la o farmacie din centru. Eu eram acolo să-i ajut: făceam curat, găteam, îl duceam pe Vlad la engleză și la înot. Îmi plăcea să cred că sunt indispensabilă. Dar încet-încet, am început să simt că nu mai sunt decât o umbră în propria casă.

— Mamaie, iar ai pus hainele lui Vlad invers în dulap! De câte ori să-ți spun că tricourile cu dinozauri stau pe raftul de sus? Ana oftează și își freacă tâmplele. Mă simt mică și neputincioasă. Îmi vine să-i spun că nu e sfârșitul lumii dacă un tricou ajunge pe raftul greșit, dar mă abțin. Nu vreau ceartă.

Seara, când Radu vine acasă, îl aud cum îi povestește Anei despre problemele de la muncă. Eu stau la masa din bucătărie și cos un nasture la cămașa lui Vlad. Mă gândesc la vremurile când Radu era mic și venea plângând la mine după ce se certa cu băieții din fața blocului. Atunci eram eroul lui. Acum abia dacă mă salută când intră pe ușă.

Într-o zi, după ce Vlad s-a întors de la școală, mi-a spus:
— Mamaie, de ce nu vii niciodată cu mine în parc? Toate bunicile vin.
Mi s-a strâns inima. Adevărul era că Ana nu voia să-l duc singură în parc; spunea că nu am destulă energie și că „nu mai sunt ca pe vremuri”.

— Lasă, Vlad, poate mergem împreună într-o zi cu mama ta, i-am răspuns încercând să-mi ascund tristețea.

În acea seară, l-am auzit pe Radu vorbind cu Ana:
— Mama nu mai e ca înainte… Poate ar trebui să ne gândim la o soluție. Să angajăm pe cineva tânăr pentru Vlad?
M-am retras în camera mea și am plâns în pernă ca un copil. Cum să le spun că tot ce-mi doresc e să fiu utilă? Că fiecare zi fără rost mă apasă ca o piatră pe suflet?

A doua zi dimineață am încercat să fac totul perfect: am spălat geamurile, am pregătit micul dejun preferat al lui Vlad — clătite cu dulceață de vișine — și am aranjat hainele exact cum voia Ana. Dar tot nu a fost suficient.

— Mamaie, ai uitat să pui pastilele lui Vlad în ghiozdan! Cum poți să fii atât de neatentă? Ana ridică vocea și simt cum fiecare cuvânt al ei mă lovește direct în inimă.

Într-o duminică după-amiază, când toți erau plecați la cumpărături, am găsit într-un sertar vechi o fotografie cu mine și Radu la mare, pe vremea când el avea vreo opt ani. Zâmbeam amândoi larg, fără griji. Am început să scriu o scrisoare pe care nu am avut curajul s-o dau nimănui:

„Dragul meu Radu,
Nu știu dacă ai observat cât de mult mă doare distanța asta dintre noi. Mi-e dor de tine copil și mi-e dor să simt că mai contez pentru cineva…”

Seara aceea a fost una dintre cele mai grele din viața mea. Am decis să vorbesc cu Radu:
— Mamă, știu că nu mai sunt tânără și poate fac greșeli… Dar vreau doar să vă ajut. Să fiu aproape de voi.
Radu m-a privit lung:
— Știu că vrei binele nostru… Dar Ana e stresată și vrea totul perfect pentru Vlad. Poate ar trebui să te odihnești mai mult.

M-am retras încet în camera mea. De atunci am început să fac tot mai puțin prin casă. M-am simțit inutilă și invizibilă. Vlad venea uneori la mine și mă întreba:
— Mamaie, tu ești tristă?
Îl luam în brațe și îi spuneam că nu e nimic.

Într-o zi, Ana a adus acasă o tânără care urma să-l ia pe Vlad la activități după școală. Eu am rămas singură acasă, privind pe geam cum lumea trece nepăsătoare pe stradă.

M-am gândit atunci: oare câți bătrâni ca mine trăiesc aceeași poveste? Oare chiar nu mai avem loc în viețile copiilor noștri? Sau poate nu știm noi cum să le spunem cât de mult îi iubim?

Poate că nu mai sunt indispensabilă… Dar inima mea încă bate pentru ei. Voi ce credeți? Cum ar trebui să-și găsească locul bunicii în familiile moderne?