Când am lăsat-o pe Maria pentru un viitor mai bun: Prețul dorului și al sacrificiului

— Nu mă mai suna, mamă! Nu mai vreau să aud scuzele tale!
Vocea Mariei răsună în telefon ca o palmă peste sufletul meu. E seară târzie, stau pe marginea patului din garsoniera mea mică din Bacău, cu mâinile tremurânde și ochii umezi. În jurul meu, pereții par să se strângă, sufocându-mă cu amintiri și regrete.

Acum douăzeci de ani, eram o femeie simplă, cu visuri mici și o fetiță de doisprezece ani care mă privea ca pe o eroină. Maria era tot ce aveam mai scump pe lume. Soțul meu, Ionel, ne părăsise când Maria avea doar șapte ani, lăsându-ne cu datorii și promisiuni goale.

Într-o iarnă grea, când frigul părea că nu va pleca niciodată din apartamentul nostru de la etajul patru, am luat decizia care mi-a schimbat viața: să plec la muncă în Italia. Mama mea, bătrână și bolnavă, a încercat să mă oprească.

— Viorico, nu-ți lăsa fata! O să-ți reproșeze toată viața!
— Mamă, dacă nu plec, nu avem ce mânca! Nu vezi că nu mai avem nici lemne pentru sobă?

Maria plângea în fiecare seară. O țineam strâns la piept și îi promiteam că mă voi întoarce repede, că totul va fi bine. Dar timpul a trecut altfel decât speram.

Primele luni în Italia au fost un coșmar. Dormeam pe o saltea veche într-o cameră cu alte trei femei din România. Spălam bătrâni, făceam curățenie și trimiteam fiecare bănuț acasă. Maria îmi scria scrisori pline de dor și desene cu inimi frânte. Îi trimiteam păpuși și haine noi, dar niciuna nu-i putea ține loc de mamă.

După un an, mama mea a murit. Am venit acasă pentru înmormântare și am găsit-o pe Maria schimbată: tăcută, rece, cu ochii plini de reproș.

— De ce nu ai fost aici? De ce nu m-ai ținut de mână când mi-a murit bunica?
Nu am avut răspuns. Am plâns împreună, dar între noi s-a așezat o tăcere grea ca plumbul.

Anii au trecut. Am continuat să muncesc în Italia, visând la ziua când voi strânge destui bani să ne cumpărăm o casă și să fim din nou împreună. Dar Maria a crescut fără mine. A terminat liceul cu greu, s-a împrietenit cu oameni nepotriviți și a început să mă evite.

— Mamă, nu-mi mai trimite bani! Nu vreau nimic de la tine! Vreau doar să fii aici!
Dar eu eram prinsă într-un cerc vicios: dacă veneam acasă, nu aveam cu ce trăi; dacă rămâneam acolo, pierdeam tot ce conta cu adevărat.

Când a intrat la facultate la Iași, am venit acasă cu speranța că vom recupera timpul pierdut. Am găsit-o pe Maria într-o garsonieră mică, obosită și distantă.

— Ai venit să vezi ce-ai pierdut?
— Am venit să te văd pe tine… să încerc să repar ce-am stricat.
— Nu poți repara nimic! Ai ales banii în locul meu!

Am plecat plângând pe stradă, simțindu-mă mai singură ca niciodată.

Astăzi, după douăzeci de ani de sacrificii și dor, stau în apartamentul meu modest din Bacău și privesc pozele Mariei de când era mică. Încerc să-i trimit mesaje de ziua ei sau de Crăciun, dar rareori primesc răspunsuri. Prietenele mele spun că timpul le vindecă pe toate. Dar timpul doar adâncește rana.

Uneori mă gândesc la toate femeile ca mine — mame care au plecat în străinătate pentru a-și salva copiii și care s-au întors străine pentru propriii lor copii. Ne judecăm prea aspru? Sau poate societatea ne-a împins să alegem între pâine și dragoste?

Într-o seară ploioasă, primesc un mesaj scurt de la Maria: „Sunt bine. Să nu-ți faci griji.” Îl citesc de zeci de ori și simt cum lacrimile îmi curg pe obraji. Poate că nu voi primi niciodată iertarea ei. Poate că prețul supraviețuirii e uneori prea mare.

Mă întreb: oare există vreo alegere corectă atunci când viața te pune la zid? Sau suntem doar niște victime ale vremurilor în care trăim?