„Mamă, nu vin acasă de sărbători…” – Poveste despre singurătate, speranță și dezamăgiri familiale

— Mamă, nu pot să vin nici anul ăsta de Crăciun…

Vocea Ioanei, fiica mea cea mare, răsună în receptor ca o sentință. Mă uit la telefonul fix, vechi și gălbui, cu firul răsucit, și simt cum o gheară rece mi se strânge în piept. E a treia oară când aud asta în ultimii patru ani. În jurul meu, apartamentul miroase a cozonac și a portocale, dar totul pare gol, ca și cum aroma ar fi doar o amintire.

— Știu, mamă… E greu cu serviciul, cu copiii… Dar poate la Paști? — încerc să-mi maschez tremurul vocii.

— Vedem atunci, da? Te sun eu. Te pup! — răspunde Ioana grăbită, iar apoi liniștea cade peste mine ca o pătură grea.

Mă așez pe canapeaua verde, aceeași pe care am adormit de atâtea ori cu ochii la televizor, așteptând să se întoarcă copiii de la școală. Acum, televizorul merge doar pentru zgomot de fundal. Mă uit la bradul micuț din colț, împodobit cu globuri vechi, unele pictate de mâna lui Vlad când era copil. Vlad nu m-a mai vizitat de doi ani. Spune că e ocupat cu firma lui de IT din Cluj. Rareori răspunde la mesaje.

Mă ridic încet și mă uit la fotografiile de pe raft: eu și soțul meu, Ion, la munte; copiii mici, cu obrajii roșii de frig; toți la aceeași masă de Crăciun, râzând. Ion s-a stins acum șapte ani. De atunci, casa s-a golit încet-încet. Doar Ana, mezina, mă mai sună din când în când. Dar și ea e prinsă între două joburi și un copil mic.

Într-o seară de decembrie, primesc un mesaj scurt de la Vlad: „La mulți ani, mamă! Sănătate!” Atât. Îl recitesc de zeci de ori. Îmi vine să-i scriu că mi-e dor de el, că mi-e greu fără ei, dar șterg mesajul înainte să-l trimit. Nu vreau să par slabă sau să-i împovărez.

Vecina mea, tanti Dorina, mă invită la ea să petrecem Ajunul împreună cu alte două bătrâne din bloc. Refuz politicos. Nu vreau să fiu o povară pentru nimeni. În noaptea de Crăciun, stau la fereastră și privesc luminile blocurilor din jur. Mă întreb câte mame ca mine stau singure în spatele acestor ferestre.

În ziua următoare, Ana mă sună pe video. O văd obosită, cu cearcăne adânci și părul prins neglijent.

— Mamă, știu că ți-e greu… Dar nu pot să vin nici eu anul ăsta. Tudor are febră și nu vreau să riscăm nimic.

— Lasă, mamă… Sănătatea e mai importantă — spun încercând să zâmbesc.

— O să venim la primăvară! Promit! — spune Ana și-mi trimite un pupic prin ecran.

Închid apelul și mă prăbușesc pe pat. Mă simt ca o umbră în propria viață. Îmi amintesc cum alergam după ei prin casă, cum îi certam că nu-și fac temele sau că lasă hainele aruncate peste tot. Atunci visam la liniște. Acum liniștea mă sufocă.

Într-o zi friguroasă de ianuarie, primesc o scrisoare de la primărie: „Vă invităm la Clubul Seniorilor pentru activități sociale.” O pun pe masă fără să o deschid. Ce rost are? Nu vreau să-mi fac prieteni noi la bătrânețe. Eu vreau familia mea.

Trec zilele una după alta, toate la fel. Dimineața beau cafeaua singură la bucătărie și ascult radioul. Uneori mă gândesc să le scriu copiilor o scrisoare lungă în care să le spun tot ce simt: dorul, tristețea, dezamăgirea. Dar apoi mă tem că îi voi speria sau îi voi face să se simtă vinovați.

Într-o sâmbătă după-amiază, aud bătăi în ușă. Deschid și o văd pe tanti Dorina cu o farfurie de sarmale calde.

— Hai la mine! Nu-i frumos să stai singură! — spune ea cu blândețe.

Ezit o clipă, dar accept invitația. La masa ei găsesc alte două femei care povestesc despre nepoți și copii plecați în străinătate. Toate râd amar când una dintre ele spune:

— Copiii noștri au uitat de unde au plecat…

Simt un nod în gât și-mi vine să plâng. Dar nu plâng. Îmi dau seama că nu sunt singura care suferă.

Seara aceea mă schimbă puțin. Încep să merg mai des la tanti Dorina sau la Clubul Seniorilor. Învăț să croșetez și chiar particip la un concurs de poezie pentru vârstnici. Dar dorul rămâne acolo, ca o rană care nu se vindecă niciodată complet.

La Paști primesc un telefon de la Vlad:

— Mamă… Vin acasă! Stau două zile!

Inima îmi sare din piept de bucurie. Gospodăresc toată casa ca odinioară: fac drob, pască și curăț totul până strălucește. Când Vlad intră pe ușă cu un buchet de lalele galbene, îl îmbrățișez strâns și simt că timpul s-a dat puțin înapoi.

Dar vizita trece repede. Vlad pleacă grăbit înapoi la Cluj. După el rămâne iar liniștea.

M-am obișnuit cu singurătatea? Nu știu… Poate că da, poate că nu. Poate că speranța e singurul lucru care ne ține vii atunci când familia devine doar o voce la telefon sau un mesaj scurt pe WhatsApp.

Oare câte mame ca mine își ascund lacrimile în fiecare seară? Și dacă am avea curajul să le spunem copiilor cât ne doare lipsa lor… s-ar schimba ceva?