Nopți Albe și Ceapă Prăjită: O Confesiune la Marginea Bucătăriei

— Nu pot să dorm, iar ceapa asta parcă plânge în locul meu, îmi spun în gând, în timp ce o toc mărunt pe tocătorul vechi, cu marginile roase. E trecut de două noaptea. Lumina galbenă din bucătărie aruncă umbre ciudate pe pereți, iar liniștea casei e spartă doar de sâsâitul uleiului încins.

De când Sorin a plecat, nopțile mele au devenit lungi și grele. Mă trezesc mereu la aceeași oră, cu inima strânsă și gândurile ca un roi de viespi. Îmi amintesc perfect seara aceea: „Nu mai pot, Maria. Nu mai simt nimic pentru tine.” Vocea lui era rece, aproape străină. Am rămas cu privirea pierdută în cana de ceai, încercând să-mi adun cuvintele. Dar nu am spus nimic. Nici atunci, nici după.

— Mama, iar gătești la ora asta? se aude șoptit vocea Anei din capătul holului. Are 17 ani și ochii ei mari mă privesc cu o îngrijorare pe care nu ar trebui să o cunoască la vârsta ei.

— Nu pot să dorm, iubita mea. Vrei să stai puțin cu mine?

Ana se așază la masă, își strânge genunchii la piept și mă privește cum amestec ceapa în tigaie. Între noi plutește o tăcere grea, plină de tot ce nu ne-am spus de când Sorin a plecat la „noua lui viață”.

— Crezi că o să ne fie bine vreodată? mă întreabă ea brusc.

Îmi mușc buza. Ce aș putea să-i spun? Că doare mai puțin cu timpul? Că trădarea nu te mai arde după un timp? Adevărul e că nu știu. Nici pentru mine nu am răspunsuri.

— O să fie altfel, Ana. Dar o să fim bine. Împreună.

Îmi amintesc cum era Sorin la început: atent, cald, mereu cu o glumă pregătită. Apoi au venit serile târzii la birou, telefoanele ascunse și mirosul străin pe hainele lui. Am încercat să mă mint că totul e în regulă. Dar adevărul a ieșit la iveală într-o zi de marți, când am găsit mesajele pe telefonul lui: „Mi-e dor de tine”, „Când vii?”

Am simțit cum mi se rupe ceva în piept. Nu am țipat, nu am făcut scandal. Am tăcut și am început să gătesc compulsiv. Mâncarea era singurul lucru pe care îl puteam controla. În fiecare noapte inventam rețete noi, doar ca să nu mă gândesc la el și la ea.

— Maria, trebuie să mergem mai departe, mi-a spus mama într-o zi, când m-a găsit plângând în fața aragazului.

— Cum? Cum să merg mai departe când totul s-a prăbușit?

Mama a oftat și m-a luat în brațe. „Pentru Ana. Pentru tine.”

Dar Ana nu vorbește cu mine despre el. Îl sună uneori pe ascuns și apoi vine cu ochii roșii în cameră. Știu că îi lipsește tatăl ei, dar nu pot să-i spun cât de tare mă doare și pe mine absența lui.

Într-o seară, l-am întâlnit pe Sorin la supermarket. Era cu Irina – femeia pentru care ne-a părăsit. S-au prefăcut că nu mă văd, dar privirea lui a fugit spre mine pentru o clipă. Am simțit un val de furie și rușine. Am ieșit fără să cumpăr nimic.

Prietenii mei au început să dispară unul câte unul. Unii nu știau ce să spună, alții nu voiau să aleagă tabere. Am rămas doar eu și Ana, două umbre într-o casă prea mare.

— Mama, îți amintești când făceai plăcintă cu mere și tata venea acasă cu flori?

Îmi amintesc. Și doare. Dar îi zâmbesc Anei.

— Poate facem mâine plăcintă împreună.

Noaptea trece greu. După ce Ana adoarme pe canapea, mă uit la ea și mă întreb dacă am făcut tot ce trebuia ca mamă. Dacă puteam salva familia noastră sau dacă totul era deja scris undeva, dinainte.

A doua zi dimineață primesc un mesaj de la Sorin: „Aș vrea să vorbim despre Ana.” Mâinile îmi tremură când răspund: „Putem vorbi oricând despre ea.”

Merg la serviciu ca un robot. Colegii mă privesc cu milă sau curiozitate. Nimeni nu întreabă direct ce s-a întâmplat, dar toți știu. În pauza de masă, Simona se apropie de mine:

— Maria, dacă vrei să ieșim la o cafea după program…

Îi zâmbesc recunoscătoare. Poate că nu sunt chiar atât de singură.

Seara gătesc din nou – toc ceapă, morcovi și cartofi pentru o ciorbă simplă. Miroase a copilărie și a zile fără griji. Ana vine lângă mine și mă ajută să curețe legumele.

— Mama… crezi că tata ne mai iubește?

Îmi vine să plâng din nou, dar mă abțin.

— Cred că fiecare iubește cum poate… dar noi două ne avem una pe alta.

În acea noapte adorm greu, dar pentru prima dată după mult timp simt că am făcut un pas înainte. Poate că nu voi uita niciodată trădarea lui Sorin, dar știu că trebuie să găsesc puterea să iert – pentru Ana și pentru mine.

Mă întreb: oare câte femei trec prin asta și nu spun nimănui? Oare cât timp trebuie să treacă până când rana începe să se vindece cu adevărat?