Tulipane ofilite și tăcerea din sufragerie: Povestea unei încrederi pierdute

— Nu-mi place cum miroase vinul ăsta, Sorin, i-am spus încercând să zâmbesc, deși inima îmi bătea ciudat. Era ziua mea de naștere, 55 de ani, și el îmi întinsese un buchet de lalele cam ofilite și o sticlă de vin roșu, ieftin. M-a privit absent, ca și cum nu era acolo cu adevărat.

— Am avut o zi grea la birou, Lidia. Nu te supăra dacă nu stau mult cu tine diseară. Mă doare capul, a murmurat el și s-a retras în biroul lui. Ușa s-a închis încet, dar pentru mine a sunat ca o ușă trântită.

Am rămas singură în sufragerie, cu lalelele pe masă și cu tăcerea aceea apăsătoare care se lăsa peste casă ca o pătură grea. Copiii erau plecați la casele lor, iar eu mă simțeam mai singură ca niciodată. Am deschis totuși vinul și am băut un pahar, încercând să-mi amintesc zilele când Sorin mă făcea să râd din orice nimic.

A doua zi dimineață, când m-am trezit, el deja plecase. Pe frigider era un bilet: „Nu mă aștepta la cină, dorm la Radu.” Am simțit cum mi se strânge stomacul. Radu era prietenul lui din liceu, dar nu-l mai vizitaseră împreună de ani buni. Am încercat să nu mă gândesc prea mult la asta. Poate chiar avea nevoie de o pauză.

Dar zilele au trecut și Sorin venea tot mai rar acasă. Când îl sunam, răspundea scurt sau îmi trimitea mesaje seci: „Sunt ocupat.” „Revin mai târziu.” „Nu mă aștepta.”

Într-o sâmbătă după-amiază, am decis să merg la mall să-mi cumpăr o rochie nouă. Poate că dacă mă schimbam puțin, dacă făceam ceva pentru mine, lucrurile s-ar fi îndreptat. În timp ce răsfoiam umerașele dintr-un magazin de haine, am auzit râsete familiare. M-am întors și l-am văzut pe Sorin. Ținea de mână o femeie blondă, cu vreo douăzeci de ani mai tânără decât mine. Se uitau unul la altul ca doi adolescenți îndrăgostiți.

Mi s-au tăiat picioarele. Am ieșit din magazin fără să-mi dau seama ce fac. Am mers direct spre ei. Sorin m-a văzut primul; a încremenit.

— Lidia… nu e ce crezi…

— Ba e exact ce cred, Sorin! am izbucnit eu, vocea tremurându-mi. Cine e ea?

Femeia s-a retras puțin jenată.

— Eu… eu sunt Ana Maria… colega lui Sorin de la firmă…

— Colegii nu se țin de mână prin mall-uri, am spus printre dinți.

Sorin a încercat să spună ceva, dar nu l-am mai ascultat. Am plecat fără să mă uit înapoi.

Acasă am plâns ore întregi. M-am simțit trădată, umilită și mai ales pierdută. Toată viața mea fusese construită în jurul lui Sorin și al familiei noastre. Ce rămânea acum?

În zilele care au urmat, el a venit acasă doar ca să-și ia câteva haine. Nu a avut curajul să stea de vorbă cu mine. Mi-a trimis un mesaj lung în care își cerea scuze și spunea că are nevoie de timp să-și pună gândurile în ordine.

Mama m-a sunat într-o seară:

— Lidia, tu nu meriți așa ceva! Nu-l lăsa să te distrugă! Ai fost mereu puternică!

Dar eu nu mă simțeam deloc puternică. M-am dus la psiholog după ce am început să nu mai pot dormi noaptea. Doamna doctor Popescu m-a ascultat cu răbdare:

— Lidia, ai dreptul să fii furioasă și tristă. Dar ai dreptul și la fericire. Ce vrei tu cu adevărat?

Nu știam ce vreau. Îmi era frică de singurătate, dar și mai tare mă speria gândul că aș putea rămâne blocată într-o relație moartă.

Într-o zi, fiica mea cea mare, Ioana, a venit la mine cu nepoțica ei.

— Mama, hai să mergem împreună la teatru! Nu poți sta toată ziua închisă aici!

Am acceptat. La teatru am râs pentru prima dată după mult timp. Am început să ies mai des cu prietenele mele — Maria și Camelia — care m-au susținut necondiționat.

Într-o seară, după ce am ajuns acasă de la o plimbare lungă prin parc, am găsit pe masă un alt buchet de lalele — proaspete de data asta — și un bilet: „Îmi pare rău pentru tot.”

Sorin stătea în pragul ușii.

— Lidia… am greșit enorm. Nu vreau să te pierd.

L-am privit lung. În ochii lui vedeam teamă și regret, dar nu mai era bărbatul pe care îl iubeam cândva.

— Sorin… poate că unele lucruri nu se mai pot repara. Poate că merităm amândoi o viață nouă.

A plecat fără să spună nimic.

Au trecut luni de atunci. Încet-încet am început să mă regăsesc pe mine însămi. Am descoperit că pot fi fericită și singură — sau poate tocmai pentru că sunt singură acum.

Uneori mă întreb: oare câte femei din România trăiesc aceeași poveste ca a mea? Câte dintre noi avem curajul să ne alegem pe noi înșine? Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu?