Prietenul care m-a trădat: Ce am auzit din întâmplare mi-a schimbat viața

— Nu pot să cred că încă îl mai suporti pe Vlad, spuse vocea Irinei, răsunând clar din bucătărie.

Am încremenit pe hol, cu mâna pe clanța ușii. Era seara de vineri, iar eu venisem mai devreme la Andrei, prietenul meu din copilărie, să-l ajut cu pregătirile pentru ziua lui. Nu mă așteptam să găsesc deja pe cineva acolo, cu atât mai puțin să aud discuții despre mine. Am rămas nemișcat, ascultând cum Irina, iubita lui Andrei, continua:

— E mereu cu capul în nori, nu se poate baza nimeni pe el. Ți-a stricat și interviul ăla de angajare, îți amintești?

Andrei a oftat. — Știu… dar e prietenul meu. Ce să fac? Îl cunosc de când eram mici. Nu pot să-l dau la o parte așa ușor.

— Poate ar trebui, a zis Irina rece. Îți trage mereu în jos. Și nu e singurul care crede asta.

Mi s-a tăiat respirația. Am simțit cum obrajii mi se înroșesc de rușine și furie. Am dat drumul clanței încet și am ieșit tiptil pe scări, fără să mă vadă nimeni. Am rătăcit ore întregi prin cartier, încercând să-mi adun gândurile. Cum era posibil ca Andrei, omul căruia i-am spus toate secretele mele, să vorbească așa despre mine? Și cine mai credea despre mine că sunt o povară?

Am ajuns acasă târziu, cu ochii umflați de la plâns. Mama m-a întrebat ce s-a întâmplat, dar am dat vina pe oboseală. În noaptea aceea n-am dormit deloc. M-am gândit la toate momentele în care Andrei mi-a fost alături: când tata a plecat de acasă și am rămas doar cu mama și sora mea, când am picat examenul la facultate și el m-a ridicat de jos, când am avut primul meu atac de panică și el m-a dus la spital. Dar acum totul părea o minciună.

A doua zi dimineață, telefonul a început să vibreze frenetic. Mesaje de la Andrei: „Unde ești? Ce s-a întâmplat? De ce nu ai mai venit?” Am ignorat totul. Nu voiam să-i răspund. M-am simțit trădat ca niciodată.

Sora mea, Ioana, a observat că ceva nu e în regulă.

— Vlad, ce-ai pățit? Pari alt om.

— Nimic… doar că uneori oamenii nu sunt ce par.

— E despre Andrei?

Am ridicat din umeri. N-am vrut să-i spun nimic, dar ea m-a privit cu ochii ei mari și calzi.

— Dacă vrei să vorbești, sunt aici.

În weekend am stat doar în cameră, evitând orice contact cu lumea. Mama a încercat să mă scoată la masă cu familia, dar am refuzat politicos. M-am simțit singur ca niciodată.

Luni dimineață m-am trezit cu un mesaj lung de la Andrei: „Vlad, trebuie să vorbim. Te rog, nu mă evita. Nu știu ce s-a întâmplat, dar simt că te-am rănit cu ceva. Dacă am greșit, vreau să-mi spui.”

Am citit mesajul de zeci de ori înainte să-i răspund: „Știi foarte bine ce-ai făcut.”

După câteva minute m-a sunat. Am răspuns abia după al treilea apel.

— Vlad, te rog… spune-mi ce s-a întâmplat.

— Am auzit tot ce ai spus vineri seara. Despre mine. Despre cât de mult te trag în jos.

S-a lăsat o liniște grea la celălalt capăt al firului.

— Vlad… nu era așa… Irina a început discuția și eu…

— Ai fi putut să mă aperi! Ai fi putut să spui că nu e adevărat! Dar ai tăcut sau ai dat din cap.

— Nu e adevărat! Tu ești cel mai bun prieten al meu! Doar că uneori… da, uneori simt că te pierzi și nu știu cum să te ajut.

— Nu aveai dreptul să vorbești despre mine așa! Am crezut că pot avea încredere în tine.

Am închis telefonul fără să mai spun altceva. Am simțit cum un nod mi se pune în gât și lacrimile îmi curg pe obraji fără să le pot opri.

Zilele au trecut greu. La muncă eram absent, acasă eram irascibil. Mama a încercat să mă apropie de familie:

— Vlad, nu poți trăi singur cu supărările tale. Prietenii greșesc uneori. Și tu ai greșit față de alții.

— Da, dar nu așa! Nu după atâția ani…

Ioana m-a luat într-o seară la plimbare prin parc.

— Vlad, oamenii spun lucruri la nervi sau din frustrare. Poate Andrei chiar nu știa cum să te ajute și s-a descărcat aiurea.

— Dar eu nu l-am vorbit niciodată pe la spate!

— Poate ar trebui să-i dai o șansă să-și ceară iertare.

Am stat mult pe gânduri. Într-o zi l-am văzut pe Andrei la colțul blocului meu. Stătea cu un buchet de flori în mână și părea pierdut.

— Vlad… te rog… hai să vorbim ca doi oameni mari.

Am oftat adânc și l-am privit în ochi pentru prima dată după incident.

— De ce ai spus acele lucruri?

— Pentru că sunt slab și mi-e frică să nu te pierd. Pentru că Irina mă presează mereu să aleg între ea și tine. Pentru că uneori simt că nu pot face față tuturor problemelor tale și ale mele.

Am rămas tăcuți câteva minute.

— Știi ce doare cel mai tare? Că nu ai avut curajul să-mi spui direct ce simți.

— Ai dreptate… N-am avut curajul. Dar nu vreau să te pierd ca prieten.

L-am privit lung și am simțit cum furia începe să se topească încet-încet în mine.

— Prietenia nu e ușoară, Andrei. Dar nici trădarea nu se uită ușor.

A plecat capul rușinat.

Nu știu dacă voi putea ierta vreodată complet ceea ce s-a întâmplat. Dar știu că viața merge înainte și că uneori trebuie să alegem între a rămâne prizonieri ai trecutului sau a încerca să reconstruim ceea ce s-a rupt.

Mă întreb: voi putea vreodată să am din nou încredere deplină într-un om? Sau rănile astea rămân pentru totdeauna?