Ultima dorință – În umbra unei femei necunoscute

— Nu pot să cred, Ilinca! Cum adică totul a rămas unei anume „Maria Dobre”? Cine e femeia asta? — vocea mea răsuna spart în biroul notarului, în timp ce mâinile îmi tremurau pe marginea scaunului. Notarul, un bărbat cu ochelari groși și privire obosită, ridică din umeri, evitând să mă privească în ochi.

— Doamnă, acesta este testamentul semnat și legalizat de soțul dumneavoastră. Nu pot să vă spun mai mult.

Am simțit cum tot aerul din încăpere dispare. M-am ridicat brusc, aproape dărâmând scaunul. Pe hol, Ilinca, sora mea mai mică, încerca să mă liniștească, dar nu auzeam decât un țiuit surd în urechi. M-am sprijinit de perete și am început să plâng, fără rușine, fără reținere. Tot ce construisem cu Radu în douăzeci și trei de ani de căsnicie părea o minciună.

Acasă, liniștea era apăsătoare. Fotografiile cu Radu zâmbeau de pe rafturi, iar eu mă simțeam străină în propria viață. Am luat cutia cu scrisori vechi și am început să le răsfoiesc febril, căutând orice indiciu despre Maria Dobre. Niciun nume, nicio aluzie. Doar cuvinte de dragoste pentru mine, promisiuni de viitor și planuri care acum păreau ridicole.

A doua zi, mama a venit la mine cu o ciorbă caldă și privirea ei aspră de femeie care a trecut prin multe. — Nu te mai consuma atâta, Ana! Bărbații fac prostii. Poate a ajutat-o pe femeia asta cu ceva… Poate era doar milă.

— Mamă, nu lași tot ce ai strâns unei necunoscute din milă! — am izbucnit eu. — Și dacă nu e necunoscută? Dacă a fost ceva între ei?

Mama a tăcut. Știa și ea că răspunsurile nu se găsesc ușor.

În zilele următoare am început să investighez. Am sunat la biroul lui Radu, la prieteni vechi, la rude îndepărtate. Toți ridicau din umeri sau evitau subiectul. Într-o seară, când credeam că nu mai pot duce povara singură, Ilinca mi-a spus:

— Ana, trebuie să afli adevărul, oricât ar durea. Nu poți trăi cu întrebările astea toată viața.

A doua zi am mers la adresa trecută în testament. Un bloc vechi din cartierul Rahova. Am urcat tremurând scările până la etajul trei și am bătut la ușa cu numărul 12. Mi-a deschis o femeie de vreo cincizeci de ani, cu părul grizonat și ochii obosiți.

— Bună ziua… Sunteți Maria Dobre? — am întrebat cu voce stinsă.

Femeia m-a privit lung, apoi a oftat adânc.

— Da… Dumneavoastră sunteți Ana?

Am dat din cap și am simțit cum genunchii mi se înmoaie.

— Vreți să intrați? — m-a întrebat ea blând.

În sufrageria mică mirosea a cafea și a vechi. Pe masă era o fotografie cu Radu, zâmbind larg lângă un băiat adolescent.

— Cine e copilul? — am întrebat eu, privind fotografia.

Maria a tăcut câteva clipe, apoi mi-a spus:

— E fiul nostru… Al meu și al lui Radu.

Am simțit cum lumea se prăbușește sub mine. M-am prăbușit pe canapea și am început să plâng necontrolat.

— Îmi pare rău… Nu am vrut să vă rănesc… — a spus Maria încet. — Radu nu a avut curajul să vă spună niciodată adevărul. A venit la mine când băiatul era mic și mi-a promis că va avea grijă de noi. Nu am cerut nimic niciodată…

Am stat acolo ore întregi, ascultând povestea lor. Radu avusese o relație paralelă timp de aproape douăzeci de ani. Își împărțise viața între două femei, două case, două lumi. Maria nu ceruse nimic; el venise mereu de bunăvoie. Băiatul crescuse fără să știe cine îi este tatăl adevărat până la adolescență.

Când am ieșit din apartament era deja întuneric. Mergeam pe stradă ca o umbră printre umbrele altora. Acasă m-am prăbușit pe pat și am urlat în pernă până mi s-a tăiat respirația.

Zilele următoare au fost un șir nesfârșit de întrebări fără răspuns: Ce am greșit? De ce nu mi-a spus niciodată? Cum poți iubi doi oameni în același timp? Prietenii au început să mă evite; rudele șușoteau pe la colțuri; mama încerca să mă convingă să merg mai departe.

— Ana, trebuie să ierți! — mi-a spus ea într-o seară. — Nu pentru el, ci pentru tine.

Dar cum să ierți o viață trăită în minciună?

Au trecut luni până când am putut să mă uit din nou în oglindă fără să simt ură față de mine însămi. Am început să scriu într-un jurnal tot ce simțeam: furie, dezamăgire, dorința de răzbunare și apoi, încet-încet, dorința de a înțelege.

Într-o zi am primit o scrisoare de la Maria. Era scurtă: „Ana, știu că nu pot schimba nimic din ce s-a întâmplat. Dar dacă vreodată vei vrea să vorbim sau să-l cunoști pe fiul lui Radu, ușa mea e deschisă.”

Am plâns mult citind acele rânduri. Poate că nu eram singura victimă a acestei povești; poate că nici Maria nu fusese fericită cu jumătățile primite.

Astăzi încă nu știu dacă pot ierta complet sau dacă vreodată voi putea privi trecutul fără durere. Dar știu că trebuie să merg înainte – pentru mine și pentru liniștea sufletului meu.

Oare câți dintre noi trăim vieți paralele fără să știm? Oare cât adevăr putem duce fără să ne pierdem pe noi înșine?