Între două lumi: Povestea unei fiice la marginea familiei

— Irina, nu poți să vii tu să-l iei pe Vlad de la școală? Eu am ședință și mama nu se simte bine, mi-a spus sora mea, Ana, cu vocea deja grăbită, fără să aștepte răspunsul meu. Era a treia oară săptămâna asta când mă suna pentru același lucru. Am privit ceasul: 13:45. Aveam o întâlnire importantă la birou la 14:30, dar deja știam că nu pot spune nu. Nu la Ana, nu la familie.

Am închis ochii pentru o clipă, încercând să-mi adun gândurile. În apartamentul meu mic din cartierul Titan, liniștea era spartă doar de sunetul tramvaielor de afară. M-am ridicat, mi-am luat geaca și am ieșit pe ușă, cu pași apăsați. În timp ce coboram scările, vocea mamei răsuna în mintea mea: „Irina, tu ești fata cea bună, pe tine ne putem baza mereu.” Dar oare chiar eram bună sau doar comodă pentru ei?

La școală, Vlad m-a întâmpinat cu un zâmbet larg. „Mătușă Irina! Ai venit iar tu! Ești cea mai tare!” Am zâmbit forțat și l-am luat de mână. Pe drum spre casă, el povestea entuziasmat despre ora de sport, dar eu nu-l ascultam cu adevărat. Gândurile mele alergau la întâlnirea ratată, la privirea dezamăgită a șefului meu, la faptul că iar am pus familia pe primul loc și pe mine pe ultimul.

Seara, la masa de duminică, toată familia era adunată în jurul mesei mari din sufrageria părinților. Tata povestea despre vremurile grele din tinerețea lui, mama aducea platouri cu sarmale și friptură, iar Ana râdea zgomotos cu soțul ei, Radu. Eu stăteam la capătul mesei, tăcută, cu o farfurie neatinsă în față. La un moment dat, tata s-a uitat spre mine:

— Irina, tu ce mai faci? Parcă nu te-am mai văzut zâmbind de mult.

Am ridicat din umeri.

— Sunt bine, tata. Doar puțin obosită.

Ana a intervenit imediat:

— Normal că e obosită! Aleargă toată ziua după Vlad și după noi! Noroc cu ea că ne ajută mereu.

Toți au râs, ca și cum ar fi fost o glumă bună. Dar eu simțeam cum mă strânge ceva în piept. Nu era recunoștință în vocea Anei, ci obișnuință. Era firesc pentru ei să fiu acolo mereu.

După masă, am rămas să strâng farfuriile. Mama a venit lângă mine și a început să spele vasele.

— Irina, știu că nu-ți e ușor, dar așa e în familie. Fiecare ajută cum poate.

— Dar dacă doar unul ajută mereu? am întrebat încet.

Mama s-a oprit din spălat și m-a privit lung.

— Nu te mai gândi atât. O să-ți vină și ție rândul să primești ajutor când ai nevoie.

Am zâmbit amar. Când a fost ultima dată când cineva m-a întrebat dacă sunt bine? Când am avut eu voie să fiu slabă?

În acea noapte n-am putut dormi. M-am gândit la copilărie, la cum Ana era mereu favorita mamei pentru că era mai veselă și mai sociabilă. Eu eram „fata serioasă”, cea care nu făcea probleme și care trebuia să fie exemplu pentru ceilalți. Când am intrat la facultate în București, părinții au fost mândri, dar tot Ana era cea care primea toată atenția: logodna ei, nunta ei, copilul ei. Eu eram invitatul permanent la viața lor.

La serviciu lucrurile nu stau mai bine. Colegii mă văd ca pe cineva pe care te poți baza oricând să rămână peste program sau să preia sarcinile neplăcute. Șefa mea, doamna Popescu, mi-a spus odată:

— Irina, dacă toți ar fi ca tine, n-ar mai exista conflicte în firmă!

Dar eu știam că asta înseamnă doar că pot fi exploatată fără să comentez.

Într-o zi de marți, după ce am dus din nou copilul Anei la medic și am ratat încă o ședință importantă la birou, am primit un mesaj de la prietena mea cea mai bună, Simona:

„Irina, când ai timp să ne vedem? Mi-e dor de tine!”

Am realizat că nu-mi mai văzusem prietenii de luni întregi. Viața mea se reducea la familie și muncă. Am răspuns scurt: „Nu știu când pot.”

În weekendul următor am refuzat pentru prima dată să merg la masa de duminică. Am spus că am mult de lucru și că trebuie să mă odihnesc. Mama a sunat imediat:

— Irina, ești bine? S-a întâmplat ceva?

— Nu, mamă. Doar vreau să stau singură azi.

A tăcut câteva secunde.

— Bine… dacă ai nevoie de ceva, sună-ne.

Am simțit un nod în gât. Poate chiar aveam nevoie de ceva — dar nu știam ce anume sau cui să cer.

În acea zi am ieșit singură în parc și am privit copiii jucându-se cu părinții lor. M-am întrebat dacă voi avea vreodată curajul să cer și eu ceva pentru mine sau dacă voi rămâne mereu fata pe care toți se bazează fără să-i mulțumească nimeni.

Seara târziu am primit un mesaj de la Ana: „Îmi pare rău dacă te-am supărat cu ceva. Poate ar trebui să vorbim.”

Am zâmbit trist și i-am scris: „Poate ar trebui.”

M-am întrebat atunci: unde se termină iubirea și unde începe exploatarea? Oare cât timp poți fi pilonul familiei fără să te frângi? Voi ce ați face în locul meu?