Adevărul sub piele: Povestea lui Ivan și lupta pentru fiul său

— Ivan, trebuie să vorbim. Vocea Ioanei, soția mea de doisprezece ani, tremura ca o frunză bătută de vânt. Era târziu, Radu dormea deja, iar eu mă uitam absent la știrile de la ora zece. Am simțit cum mi se strânge stomacul. Niciodată nu începeau bine discuțiile cu „trebuie să vorbim”.

— Ce s-a întâmplat? am întrebat, încercând să-mi ascund neliniștea.

A ezitat o clipă, apoi a rostit încet, ca și cum fiecare cuvânt ar fi fost o piatră pe care trebuia s-o care până la capăt:

— Ivan… tu crezi că Radu seamănă cu tine?

Am rămas fără aer. M-am uitat la ea, apoi la poza de pe raft cu mine și Radu la pescuit, zâmbind larg. Cum să nu semene? Avea ochii mei, râdea ca mine… sau cel puțin așa crezusem mereu.

— Ce vrei să spui? am întrebat, vocea mea devenind aspră.

— Nu știu… Poate doar mi se pare. Dar… uneori mă gândesc că poate ar trebui să facem un test. Să fim siguri.

Am simțit cum lumea mea se prăbușește. Toate momentele cu Radu — primele lui cuvinte, serile când îi citeam povești, zilele când îl învățam să meargă pe bicicletă — s-au amestecat cu un gust amar de trădare. Cum putea Ioana să pună la îndoială ceva atât de sfânt?

— De ce spui asta acum? Cine ți-a băgat prostiile astea în cap?

— Nu e nimeni, Ivan! E doar o teamă… Poate și pentru că lumea vorbește. Știi cum e satul…

Știam prea bine. În satul nostru din Bistrița-Năsăud, bârfa era sport național. Orice privire aruncată pe furiș, orice zâmbet prea larg era motiv de speculații. Dar niciodată nu m-am gândit că zvonurile pot ajunge până în inima casei mele.

Noaptea aceea n-am dormit deloc. M-am uitat la Radu cum doarme liniștit, cu pumnul strâns sub obraz, și m-am întrebat: dacă nu e al meu, ce sunt eu pentru el? Un impostor? Un străin?

A doua zi am plecat la lucru fără să-i spun nimic Ioanei. La fabrică, colegii m-au întrebat de ce sunt abătut. N-am putut răspunde. În minte îmi răsuna mereu întrebarea: „Ești tu cu adevărat tatăl lui Radu?”

Seara, Ioana a venit la mine cu ochii roșii de plâns.

— Ivan, nu vreau să te rănesc. Dar trebuie să știm adevărul. Pentru noi… pentru el.

Am acceptat testul ADN ca pe o condamnare. Am mers împreună la Cluj, am dat probele și am așteptat două săptămâni care mi s-au părut două vieți. În tot acest timp, m-am purtat normal cu Radu, dar fiecare gest al lui mă durea: când îmi spunea „tati”, când mă îmbrățișa, când îmi cerea ajutorul la teme.

Într-o seară, după ce l-am culcat, am izbucnit:

— Ioana, dacă nu e al meu… ce faci? Pleci cu el? Îl dai tatălui adevărat?

A izbucnit în plâns:

— Ivan, nu știu! Nu vreau să pierd nimic din ce avem!

— Atunci de ce ai deschis cutia asta?

— Pentru că nu mai pot trăi cu îndoiala!

Când au venit rezultatele, le-am deschis împreună. Era acolo, negru pe alb: „Compatibilitate genetică: negativ”.

Am simțit că mă prăbușesc. Am ieșit din casă și am mers pe jos ore întregi prin sat. M-am oprit la poarta părinților mei. Tata era pe bancă, privind în gol.

— Ce-i cu tine, băiete?

— Tata… Radu nu e al meu.

A tăcut o vreme, apoi a spus:

— Dar tu l-ai crescut ca pe fiul tău.

— Da… dar nu e sângele meu.

— Sângele nu face totul. Eu te-am crescut pe tine după ce mama ta a murit și m-am recăsătorit cu Maria. Ai simțit vreodată că nu ești fiul meu?

Am tăcut rușinat. Avea dreptate. Maria fusese mama mea în tot ce conta.

Când m-am întors acasă, Radu mă aștepta în pijama.

— Tati, vii să-mi citești povestea?

M-am uitat la el și am simțit cum mi se rupe sufletul. Am mers lângă el și l-am luat în brațe.

— Sigur că vin, puiule.

În zilele următoare am vorbit mult cu Ioana. Mi-a povestit despre o greșeală din trecut, despre un moment de slăbiciune înainte să ne căsătorim. Nu voia să mă rănească, dar adevărul ieșise la iveală ca o rană care nu se mai putea ascunde.

Am avut de ales: să plec sau să rămân. Să-l iubesc pe Radu ca până acum sau să-l privesc ca pe un străin.

Am ales să rămân. Pentru că dragostea nu se măsoară în gene, ci în nopți nedormite lângă patul copilului bolnav, în râsete la pescuit și în povești citite seara.

Dar uneori mă întreb: oare câți tați din România trăiesc cu această teamă? Câți copii cresc fără să știe adevărul? Și ce contează mai mult: sângele sau inima?