Ultimul Strigăt din Casa de pe Strada Viorelelor – Cum Am Învățat să Fiu Văzută

— Nu mai pot! Am urlat atât de tare încât am simțit cum mi se rupe ceva în piept. Era o marți seară, ploua cu găleata afară, iar în sufragerie, soțul meu, Sorin, stătea cu ochii în televizor, iar fiul nostru, Vlad, butona telefonul fără să mă bage în seamă. M-am uitat la ei și am simțit că nu mai exist.

— Ce-ai, Mariana? a întrebat Sorin fără să-și ridice privirea de la meci.

— Ce am? Am obosit să fiu fantoma din casa asta! Să gătesc, să spăl, să vă ascult problemele și să nu mă întrebe nimeni niciodată dacă sunt bine! Am obosit să fiu invizibilă!

Vlad a oftat și a dat ochii peste cap. Sorin a ridicat din umeri, ca și cum ar fi spus: „Iar începe.”

Atunci am simțit că explodez. M-am ridicat în picioare și am spus cu voce tremurată:

— Ori vă schimbați, ori plec! Nu mai pot trăi așa!

A urmat o liniște apăsătoare. Plânsul mi se urca în gât, dar nu voiam să le dau satisfacția lacrimilor. Am ieșit pe balcon și am stat acolo, privind cum ploaia lovea asfaltul. M-am întrebat dacă nu cumva exagerez, dacă nu sunt eu prea sensibilă. Dar nu, nu era doar o criză de moment. Era o viață întreagă de frustrări adunate.

Am crescut într-un sat din Bacău, într-o familie unde mama era mereu „femeia casei” – tăcută, supusă, mereu cu zâmbetul pe buze, chiar dacă sufletul îi plângea. Mi-am promis că eu nu voi fi ca ea. Dar uite-mă acum, la 43 de ani, exact în pielea ei.

Seara aceea a fost începutul sfârșitului pentru vechea noastră viață. Sorin a dormit pe canapea, iar Vlad s-a încuiat în camera lui. A doua zi dimineață, nimeni nu a scos un cuvânt la micul dejun. Am plecat la serviciu cu ochii umflați de nesomn.

La birou, colega mea, Lidia, m-a tras deoparte:

— Mariana, ce-ai pățit? Pari la capătul puterilor.

Am izbucnit în plâns. I-am povestit totul printre sughițuri. Lidia m-a strâns în brațe și mi-a spus:

— Nu ești singura. Și eu am trecut prin asta. Dar trebuie să te pui pe tine pe primul loc.

Cuvintele ei au fost ca un duș rece. Nu-mi mai aminteam când făcusem ultima dată ceva doar pentru mine. Seara, când am ajuns acasă, am găsit masa goală și chiuveta plină de vase murdare. Am lăsat totul baltă și m-am dus la culcare fără să spun nimic.

Zilele au trecut greu. Sorin încerca să fie mai atent – aducea flori fără motiv sau spăla vasele uneori – dar totul părea forțat. Vlad era distant și iritat.

Într-o duminică dimineață, am decis să plec singură la munte. Le-am lăsat un bilet: „Am nevoie de timp pentru mine.”

Pe drum spre Bușteni, am plâns și am râs în același timp. M-am simțit vinovată că îi las singuri, dar și eliberată că pot respira fără să mă simt o povară.

Când m-am întors după două zile, casa era vraiște. Sorin era nervos:

— Cum poți să ne faci una ca asta? Să ne lași baltă?

— Cum poți tu să-mi ceri să fiu mereu acolo pentru voi, când nimeni nu e acolo pentru mine?

Vlad a ieșit din cameră și m-a privit pentru prima dată cu adevărat:

— Mamă… îmi pare rău. N-am știut că te doare atât de tare.

Am izbucnit amândoi în plâns. Sorin s-a retras tăcut în bucătărie.

A urmat o perioadă grea. Am mers împreună la consiliere de familie – lucru rar întâlnit la noi pe stradă; vecinele mă priveau ciudat când au aflat. Dar nu-mi mai păsa de gura lumii.

Am început să vorbim despre lucruri pe care le ascunsesem ani întregi sub preș: despre fricile mele, despre frustrările lui Sorin că nu e apreciat la serviciu, despre presiunea pe care Vlad o simțea la școală.

Nu a fost ușor. Au fost certuri urâte, zile în care am vrut să plec definitiv. Dar încet-încet, am început să ne vedem cu adevărat unii pe alții.

Astăzi, după aproape un an de la acea seară ploioasă, încă avem probleme – cine n-are? – dar mă simt văzută și auzită. Sorin încă uită uneori să mă întrebe cum mi-a fost ziua, Vlad încă se enervează când îl rog să-și strângă camera. Dar eu nu mai tac.

M-am înscris la un curs de pictură și ies cu prietenele la cafea fără să mă simt vinovată. Am învățat că nu e egoism să ai grijă de tine.

Uneori mă întreb: câte femei ca mine trăiesc invizibile în propriile case? Câte dintre noi avem curajul să spunem „ajunge”? Dacă ați fi în locul meu, ați fi făcut același lucru?