Între două lumi: Povestea mea despre iubire, familie și frica de a repeta trecutul
— Nu pot să cred că iarăși ajung aici, mi-am spus în gând, în timp ce Marian mă privea cu ochii lui blânzi, dar insistenți. Era seară, iar bucătăria mea mirosea a ceai de tei și a pâine prăjită. Pe masă, două cești aburinde și o cutie de bomboane de la cofetăria din colț. Marian își frământa mâinile, semn că urma să spună ceva important.
— Maria, vreau să te întreb ceva serios. Vrei să fii soția mea?
Am simțit cum mi se strânge inima. Nu era prima dată când aducea vorba despre căsătorie, dar acum părea hotărât să nu accepte un răspuns evaziv. Am tras aer adânc în piept și am privit pe geam, spre blocurile cenușii care mă priveau parcă acuzator.
— Marian, nu știu… Nu sunt sigură că pot. Nu după tot ce am trăit.
El a tăcut o clipă, apoi a spus cu voce joasă:
— E din cauza mamei mele, nu-i așa?
Nu am răspuns imediat. Cum să-i spun că nu vreau să-mi petrec restul vieții sub același acoperiș cu doamna Viorica? O femeie care nu a acceptat niciodată că fiul ei poate iubi pe altcineva mai mult decât pe ea. O femeie care, la fiecare vizită, îmi analiza fiecare gest, fiecare vorbă, ca și cum aș fi fost la examen.
Mi-am amintit de momentul când l-am dat afară pe Tom, fostul meu soț. Era o seară ploioasă de octombrie. Descoperisem mesajele pe telefonul lui — „Te iubesc, Ramona” — și nu am mai stat pe gânduri. L-am dat afară fără să clipesc. Am plâns zile întregi, dar apoi am simțit o ușurare ciudată. Eram liberă. Am început să mă redescopăr: am mers la cursuri de pictură, am citit romane polițiste până târziu în noapte, am ieșit cu prietenele la teatru.
Apoi, viața m-a pus din nou la încercare. Fiica mea, Ana, s-a măritat cu un băiat bun, Mihai. Dar pentru că nu aveau bani de chirie, au venit să stea cu mine. La început a fost frumos: găteam împreună, râdeam la filme vechi. Dar încet-încet, casa mea s-a transformat într-un câmp de bătălie al generațiilor. Ana voia intimitate, Mihai voia liniște după muncă, eu voiam doar un colț al meu unde să pot respira.
— Mama, nu poți să bați la ușă înainte să intri? m-a întrebat Ana într-o seară.
— E casa mea! am răspuns eu, fără să-mi dau seama cât de egoist suna.
Au urmat luni tensionate: certuri pentru cine spală vasele, discuții despre bani și reproșuri nespuse. Într-o zi, Mihai a izbucnit:
— Nu mai pot! Parcă trăim toți într-o cutie de chibrituri!
Atunci am realizat cât de greu e să împaci nevoile tuturor sub același acoperiș. Când au reușit să se mute la casa lor, am simțit din nou liniștea aceea dulce pe care o pierdusem.
Acum însă, Marian vrea să ne mutăm împreună… cu mama lui. Are 76 de ani și nu poate sta singură. Dar eu? Eu am 50 de ani și abia am învățat să trăiesc pentru mine.
— Maria, te rog… Mama nu e chiar atât de rea cum crezi tu. Are nevoie de noi.
— Marian, eu nu mai pot trăi pentru alții! Am făcut-o toată viața: pentru Tom, pentru Ana… Acum vreau să fiu eu însămi!
El s-a ridicat brusc de pe scaun și a început să se plimbe prin bucătărie.
— Știi bine că nu pot s-o las singură! Dacă nu vrei să vii cu mine… atunci ce rost mai are?
Am simțit cum mă sufoc. Îl iubeam pe Marian — era blând, atent, mă făcea să râd ca nimeni altcineva. Dar ideea de a renunța la libertatea mea pentru încă o viață trăită sub ochiul critic al unei alte femei mă îngrozea.
În acea noapte n-am dormit deloc. M-am plimbat prin casă ca o fantomă printre amintiri: poza cu Ana la grădiniță, tabloul pictat la primul meu curs după divorț, cana ciobită pe care o păstram din copilărie. Toate îmi aminteau cine sunt și cât de greu mi-a fost să ajung aici.
A doua zi dimineață am primit un mesaj de la Marian: „Te iubesc. Dar trebuie să alegi.”
Am plâns în hohote. De ce trebuie mereu femeile să aleagă între ele și ceilalți? De ce sacrificiul nostru e considerat firesc?
Seara aceea a venit Marian la mine. A intrat tăcut și s-a așezat pe canapea.
— Maria… Nu vreau să te pierd. Dar nici nu pot s-o abandonez pe mama.
— Știu… Dar nici eu nu pot să mă abandonez pe mine însămi.
Am stat mult timp în tăcere. Apoi el a plecat fără un cuvânt.
Au trecut trei zile de atunci. Nu știu ce va fi mai departe. Poate că voi rămâne singură din nou. Poate că Marian va găsi o soluție sau poate va pleca definitiv din viața mea.
Dar știu sigur un lucru: nu mai vreau să-mi pierd libertatea pentru nimeni. Am muncit prea mult ca să fiu cine sunt azi.
Oare câte femei ca mine trăiesc aceeași dilemă? Oare chiar trebuie mereu să alegem între iubire și noi înșine? Voi ce ați face în locul meu?