Între două lumi: Povestea Luciei

— Nu vreau să mă însor, Lucia! Nu acum. Poate niciodată. Vocea lui Vlad răsună în bucătăria mică, spartă doar de zgomotul lingurii cu care mama lui amesteca în ceai. Mâinile îmi tremurau pe cana fierbinte, iar cuvintele lui mi-au tăiat respirația. Mă uitam la el, la ochii aceia verzi care altădată mă făceau să simt că lumea e a mea. Acum, tot ce simțeam era un gol imens.

— Vlad, nu e vorba doar despre tine. Sunt însărcinată! Am spus-o cu voce joasă, dar fiecare silabă mi-a ars buzele. Mama lui Vlad a ridicat privirea spre mine, cu o sprânceană ridicată.

— Și ce? Copiii se fac și fără acte. Nu mai suntem în anii ’80, Lucia. Nu-l forța pe băiatul meu să facă ceva ce nu vrea, a spus ea, cu o răceală care m-a făcut să tremur și mai tare.

Tatăl lui Vlad, domnul Petrescu, a intrat atunci în bucătărie. A privit scena și a înțeles imediat. S-a apropiat de mine și mi-a pus o mână pe umăr.

— Lucia, tu meriți respect. Dacă Vlad nu e pregătit să fie bărbat, atunci va trebui să-și asume consecințele. Eu te susțin, orice ai decide.

Am simțit pentru prima dată că nu sunt complet singură. Dar totul părea un vis urât din care nu mă puteam trezi. Am ieșit din casa lor cu pași grăbiți, cu lacrimile curgându-mi pe obraji. Pe stradă, frigul de februarie m-a izbit în față, dar nu m-a trezit din coșmar.

Acasă la ai mei, mama m-a privit lung când am intrat pe ușă. Știa că ceva nu e în regulă. Tata citea ziarul la masă, dar când m-a văzut plângând, a lăsat totul deoparte.

— Ce s-a întâmplat, Luci? a întrebat mama, venind spre mine.

— Sunt însărcinată… și Vlad nu vrea să ne căsătorim. Mama lui îl susține. Numai tatăl lui mi-a spus că mă ajută.

Mama a oftat adânc și m-a strâns în brațe.

— O să fie bine, fata mea. Nu ești singură. Noi suntem aici pentru tine.

Dar știam că nu va fi ușor. În satul nostru din județul Bacău, lumea vorbește repede și judecă și mai repede. O fată însărcinată fără bărbat e subiect de bârfă la fiecare colț de uliță.

În zilele care au urmat, am încercat să vorbesc cu Vlad. L-am sunat, i-am scris mesaje lungi în care îi explicam cât de mult contează pentru mine să fim o familie adevărată pentru copilul nostru. Răspunsurile lui au fost scurte și reci:

„Nu sunt pregătit.”
„Nu vreau să mă leg pe viață.”
„Nu mă obliga.”

Într-o seară, am mers la el acasă. Mama lui mi-a deschis ușa și m-a privit ca pe o intrusă.

— Ce mai cauți aici? Nu ți-am spus destul de clar?

— Vreau doar să vorbesc cu Vlad.

— Vlad nu e acasă. Și oricum, nu o să-l forțezi tu să facă ceva ce nu vrea. Dacă vrei să crești copilul singură, treaba ta.

Am plecat de acolo cu sufletul sfâșiat. Pe drum spre casă, m-am gândit la toate visele mele: rochia albă, nunta mică în biserica din sat, familia noastră fericită. Toate păreau acum niște iluzii naive.

Timpul trecea greu. Burta începea să se vadă și privirile oamenilor din sat deveneau tot mai apăsătoare. La magazinul din colț, doamna Stanciu șușotea cu vecina ei când mă vedea:

— Ai văzut-o pe Lucia? Cine știe dacă Vlad e tatăl…

M-am simțit umilită și singură. Mama încerca să mă încurajeze:

— Lumea vorbește azi și uită mâine. Tu trebuie să fii puternică pentru copilul tău.

Dar noaptea plângeam în pernă și mă întrebam dacă am făcut ceva greșit. Dacă ar fi trebuit să fiu mai insistentă cu Vlad sau poate să renunț la el mai devreme.

Într-o zi, domnul Petrescu a venit la noi acasă. A adus un pachet cu haine pentru bebeluș și mi-a spus:

— Lucia, eu vreau să fiu bunic pentru copilul tău. Indiferent ce face Vlad sau mama lui.

L-am îmbrățișat și am simțit că poate există totuși speranță.

Când am născut-o pe Ana-Maria, am simțit pentru prima dată o bucurie pură, neumbrită de nimic. Am ținut-o la piept și am știut că orice s-ar întâmpla, nu voi fi niciodată singură atâta timp cât o am pe ea.

Vlad a venit la spital după două zile. S-a uitat la fetiță și apoi la mine.

— Nu știu dacă pot fi tată… dar vreau să încerc să fiu prezent în viața ei.

Nu i-am răspuns atunci. Am vrut doar să-mi țin copilul aproape și să mă bucur de miracolul ei.

Acum, după luni de zile în care am trecut prin iad și am ieșit mai puternică, mă uit la Ana-Maria cum doarme liniștită lângă mine și mă întreb: oare câte femei trec prin asta? Câte dintre noi trebuie să aleagă între demnitate și compromis? Ce ați face voi dacă ați fi în locul meu?