Rugăciune în mijlocul furtunii: Cum credința m-a ajutat să trec peste criza familiei și testul de paternitate al fiicei mele

— Spune-mi adevărul, Maria! Ești sigură că Ilinca e copilul meu?

Cuvintele lui Vlad au căzut ca un trăsnet. Era trecut de miezul nopții, iar afară ploua cu găleata. M-am ridicat din pat, tremurând, cu inima bătându-mi nebunește în piept. Nu mă așteptam la asta. Nu după opt ani de căsnicie, nu după tot ce am trecut împreună.

— Cum poți să mă întrebi așa ceva? am șoptit, simțind cum lacrimile îmi ard obrajii.

Vlad s-a întors cu spatele la mine, strângând cearșaful între degete. — Nu știu… Nu mai știu nimic. Toată lumea vorbește, mama mi-a spus că Ilinca nu seamănă cu mine… Și tu ai fost atât de distantă în ultimul timp…

M-am prăbușit pe marginea patului. În mintea mea se derulau imagini cu noi doi râzând în parc, cu Ilinca alergând printre frunze toamna trecută, cu serile când adormeam toți trei îmbrățișați. Cum ajunsesem aici? Cum ajunsese Vlad să creadă că aș fi putut să-l trădez?

A doua zi, Vlad a plecat devreme la serviciu fără să mă privească. Am rămas singură cu Ilinca, care m-a întrebat inocent: — Mami, de ce plângi?

Am strâns-o la piept și am simțit cum mă sfărâm pe dinăuntru. Nu puteam să-i spun adevărul. Nu puteam să-i spun că tatăl ei nu mai avea încredere în mine.

Seara, Vlad s-a întors cu o hârtie mototolită în mână.

— Am făcut programare la laborator pentru testul de paternitate. Vreau să știu adevărul, Maria. Vreau să pot dormi noaptea.

Am simțit că mă sufoc. Am vrut să țip, să-l lovesc, să-l fac să înțeleagă cât de mult mă doare neîncrederea lui. Dar am tăcut. Am mers în dormitor și m-am pus în genunchi lângă pat. Pentru prima dată după mult timp, am început să mă rog cu adevărat:

„Doamne, nu mă lăsa să pierd tot ce iubesc. Dă-mi putere să trec peste asta.”

Zilele care au urmat au fost un coșmar. Mama lui Vlad m-a sunat de două ori să-mi spună că „adevărul iese mereu la iveală” și că „sângele apă nu se face”. Prietenele mele mă priveau cu milă sau suspiciune. La grădiniță, educatoarea Ilincăi m-a întrebat dacă totul e bine acasă, iar eu am zâmbit fals și am spus că da.

În fiecare seară, după ce Ilinca adormea, mă rugam. Uneori plângeam atât de tare încât nu mai puteam rosti niciun cuvânt. Alteori doar stăteam în liniște și ascultam ploaia bătând în geamuri.

În ziua testului, Vlad a venit acasă tăcut. Am mers împreună la laborator, ținând fiecare câte o mână a Ilincăi. Fetița ne-a privit mirată:

— De ce mergem la doctor? Nu sunt bolnavă!

— E doar o analiză de rutină, iubita mea, i-am spus încercând să zâmbesc.

După ce totul s-a terminat, Vlad a condus mașina fără să spună nimic. Eu priveam pe geam și mă întrebam dacă vreodată vom mai fi ca înainte.

Au trecut două săptămâni până au venit rezultatele. Două săptămâni în care am trăit ca doi străini sub același acoperiș. Vlad dormea pe canapea, eu cu Ilinca în dormitor. Vorbeam doar despre lucruri practice: facturi, cumpărături, programul copilului.

Într-o seară, când Ilinca era la bunici, Vlad a intrat în dormitor cu plicul alb în mână.

— Maria…

Vocea lui era spartă, ca și cum ar fi plâns înainte să intre.

— Ești sigur că vrei să citești asta? l-am întrebat tremurând.

A dat din cap și a rupt plicul. A citit rezultatul cu voce tare: „Testul confirmă paternitatea.”

Am izbucnit amândoi în plâns. Ne-am îmbrățișat strâns, ca doi naufragiați care au ajuns la mal după o furtună teribilă.

— Iartă-mă, Maria… N-ar fi trebuit niciodată să mă îndoiesc de tine…

— Și eu am greșit… Poate n-am știut să-ți arăt cât te iubesc…

Au urmat luni grele de reconstrucție. Încrederea nu s-a întors peste noapte. Am mers la consiliere de cuplu la parohia din cartier, am vorbit deschis despre temerile noastre, despre presiunile familiei și despre cât de ușor se poate rupe ceva ce ai crezut indestructibil.

Mama lui Vlad a venit într-o zi cu o plăcintă caldă și a spus doar atât: — Îmi pare rău că am semănat îndoiala între voi.

Ilinca a crescut fără să știe vreodată cât de aproape am fost să ne pierdem unii pe alții. Eu am rămas cu credința că rugăciunea și iubirea pot vindeca chiar și cele mai adânci răni.

Uneori mă întreb: câte familii se destramă din cauza suspiciunilor și a vorbelor aruncate la nervi? Oare câți dintre noi avem curajul să luptăm pentru adevăr și pentru cei pe care îi iubim cu adevărat?