„Am ajutat-o pe fiica mea să-și cumpere o casă. Acum nu mai am nici măcar un loc unde să dorm la ea.”

— Mamă, nu poți să rămâi la noi weekendul ăsta. Avem musafiri și nu mai e loc.

Am rămas cu telefonul la ureche, simțind cum mi se strânge inima. Irina, fata mea, aceeași pentru care am muncit douăzeci și cinci de ani în fabrică, pentru care am renunțat la vacanțe, la haine noi, la orice bucurie măruntă, îmi spunea că nu are loc pentru mine în casa pe care am ajutat-o să o cumpere. Am simțit cum mi se taie picioarele. M-am așezat pe marginea patului, în garsoniera mea mică de la etajul patru, cu pereții scorojiți și miros de vechi. M-am uitat la poza cu ea de la absolvire, zâmbind larg, cu ochii aceia mari și luminoși. Atunci mi-am spus că tot sacrificiul a meritat.

Dar acum? Acum mă simt ca un străin.

Totul a început acum șase ani, când Irina și-a găsit primul job serios în București. Era entuziasmată, dar chiria era prea mare pentru salariul ei de debutantă. Am vândut apartamentul bunicilor din Ploiești, moștenirea mea de familie, și am pus banii la avans pentru apartamentul ei. „Mamă, o să ai mereu camera ta aici”, mi-a spus atunci, cu lacrimi în ochi. Am crezut-o. Am crezut că legătura noastră va rămâne mereu la fel de puternică.

La început mă chema des. Mergeam la ea în weekenduri, îi găteam sarmale sau ciorbă de perișoare, îi coseam nasturii rupți și îi ascultam grijile despre serviciu și colegi. Apoi l-a cunoscut pe Vlad. Un băiat bun, politicos, dar mereu grăbit și puțin distant cu mine. După ce s-au mutat împreună, vizitele mele au devenit tot mai rare. „Mamă, Vlad vrea intimitate”, „Mamă, avem nevoie de spațiu”, „Mamă, poate vii altă dată”.

Într-o zi, când am ajuns pe neașteptate cu plăcinta ei preferată cu mere, am găsit ușa încuiată. Am sunat insistent. Mi-a deschis Vlad, vizibil deranjat.
— Irina e ocupată acum. Poate data viitoare anunți înainte să vii.

M-am simțit ca un intrus în propria familie. Am plecat cu plăcinta în brațe și lacrimi în ochi. Nu i-am spus nimic Irinei atunci. Mi-am zis că poate exagerez eu, că trebuie să le dau spațiu.

Timpul a trecut. Au venit nunta, apoi copilul — micuța Ana-Maria, nepoata mea adorată. Am sperat că odată cu venirea ei voi fi din nou aproape de Irina. Dar lucrurile s-au complicat și mai mult. Vlad a insistat să aducă mama lui din provincie să stea cu ei „să ajute cu copilul”. Eu eram invitată doar ocazional: la botez, la zile de naștere sau când aveau nevoie să stea cineva cu Ana-Maria dacă soacra nu putea.

Într-o seară friguroasă de noiembrie, după ce mi s-a spart caloriferul și nu aveam căldură în garsonieră, am sunat-o pe Irina:
— Mamă, pot să vin la voi două-trei nopți până se repară?
A tăcut câteva secunde.
— Vlad zice că nu e momentul… Mama lui încă e aici și nu avem unde să te punem.

Am simțit cum mă sufoc de durere și rușine. Nu era loc pentru mine nici măcar temporar în casa pe care o considerasem mereu și a mea.

De atunci ne-am văzut tot mai rar. Vorbim la telefon scurt: „Ce faci?”, „Ești bine?”, „Ana-Maria are răceală”. Mă invită doar când trebuie să ajut cu ceva: să stau cu fata când au treabă sau să gătesc pentru vreo petrecere. Niciodată nu mă întreabă dacă mi-e greu sau dacă mi-e dor.

Într-o zi m-am întâlnit cu vecina mea de bloc, doamna Stanciu.
— Ce mai face fata dumitale? Nu te-ai mutat la ea?
Am zâmbit amar:
— Nu mai e loc pentru mine acolo.
Ea m-a privit lung:
— Așa sunt copiii din ziua de azi… uită repede cine i-a crescut.

Seara aceea am plâns mult. M-am gândit la toate sacrificiile făcute: la nopțile nedormite când era bolnavă, la hainele vechi purtate ca să-i pot cumpăra manuale noi, la concediul nepetrecut niciodată la mare ca să-i pot plăti meditațiile la matematică. Toate astea pentru ce? Pentru ca acum să fiu un musafir nepoftit?

Am încercat să vorbesc cu Irina despre ce simt.
— Mamă, exagerezi! Ai casa ta! Nu poți să te aștepți să fii mereu pe primul loc! Și Vlad are dreptul la intimitate! Și mama lui stă cu noi!
— Dar eu? Eu unde sunt în viața ta?
A oftat:
— Mamă… te iubesc… dar trebuie să înțelegi că am propria mea familie acum.

Am rămas cu telefonul în mână mult timp după ce a închis. M-am uitat pe fereastră la luminile orașului și m-am întrebat unde am greșit. Poate am dat prea mult fără să cer nimic înapoi? Poate n-am știut să pun limite? Sau poate așa e viața: copiii cresc și uită?

Acum stau singură într-o garsonieră rece și mă gândesc dacă sacrificiul meu a avut vreun rost sau dacă am crescut un copil care nu știe ce înseamnă recunoștința. Oare câți părinți trec prin asta? Oare ar trebui să cer mai mult sau să accept că nu mai am loc în viața ei?

Poate că adevărata întrebare este: cât valorează dragostea unui părinte atunci când nu mai are nici măcar un colț de pat în casa copilului pentru care a renunțat la tot?