Fratele meu nu-mi mai vorbește de când părinții mi-au cumpărat o mașină
— Nu-mi vine să cred, Ilinca! Ție ți-au luat mașină și mie nici măcar nu mi-au dat voie să merg cu bicicleta la munte! Rareș își aruncă ghiozdanul pe canapea, cu o forță care mă face să tresar. Îl privesc, încercând să-i citesc pe chip furia, dar și tristețea care i se ascunde în ochii verzi, atât de asemănători cu ai mei.
— Rareș, nu e vina mea… nici măcar nu am cerut-o! încerc să mă apăr, dar cuvintele se izbesc de un zid invizibil. El deja s-a întors cu spatele și iese din sufragerie, trântind ușa după el.
Așa a început totul. Înainte de acea zi, Rareș era cel mai bun prieten al meu. Împărțeam camera, secretele și chiar și banii de buzunar. Ne certam uneori, ca toți frații, dar niciodată nu trecea o zi fără să râdem împreună. Dar după ce tata și mama mi-au dat cheile acelei Dacii Logan albastre, parcă s-a rupt ceva între noi.
Nu pot uita privirea lui când a văzut mașina parcată în fața blocului. Era o zi mohorâtă de martie, iar tata încerca să pară relaxat:
— Ilinca a luat BAC-ul cu notă mare, merită o recompensă! a spus el, încercând să-i zâmbească lui Rareș.
Dar Rareș nu a zâmbit. S-a retras în camera lui și de atunci, tăcerea lui a devenit tot mai apăsătoare. La început am crezut că îi va trece. Că va înțelege că nu am cerut eu mașina și că părinții doar au vrut să mă răsplătească pentru efortul meu. Dar zilele au trecut și Rareș nu mi-a mai vorbit deloc. Nu m-a întrebat nimic despre școală, nu a mai venit la mine să povestim despre filme sau să râdem de glumele noastre proaste.
Mama încerca să facă pace între noi:
— Ilinca, poate ar trebui să-l lași și pe Rareș să conducă mașina din când în când…
— Nici nu vrea să se uite la ea! îi răspundeam eu, cu voce joasă, simțind cum mă apasă vinovăția.
Tata era mai pragmatic:
— O să-i treacă. Băieții sunt orgolioși. Lasă-l în pace.
Dar mie nu-mi trecea. Mă simțeam vinovată pentru fiecare drum făcut la supermarket sau la liceu. Mă uitam în oglinda retrovizoare și îmi imaginam cum ar fi fost dacă Rareș ar fi stat lângă mine pe scaunul din dreapta, făcând glume despre șoferii din trafic.
Într-o seară, am auzit-o pe mama plângând în bucătărie. Tata încerca să o liniștească:
— O să fie bine, dragă. Sunt doar adolescenți…
— Dar nu vreau ca ei să se urască din cauza noastră! a spus ea printre suspine.
Am simțit atunci că trebuie să fac ceva. A doua zi dimineață, l-am așteptat pe Rareș la ieșirea din bloc.
— Rareș, hai cu mine până la liceu! Te rog!
El s-a uitat la mine ca și cum aș fi fost o străină.
— Nu am nevoie de favorurile tale.
— Nu e un favor! Vreau doar să vorbim…
A oftat adânc și a trecut pe lângă mine fără să spună nimic. Am rămas acolo, cu cheile în mână, simțindu-mă mai singură ca niciodată.
Zilele au devenit tot mai grele. Părinții încercau să se poarte normal, dar mesele în familie erau pline de tăceri stânjenitoare. Tata vorbea despre politică sau despre prețul benzinei, mama încerca să schimbe subiectul cu rețete noi de prăjituri, dar nimic nu reușea să umple golul dintre mine și Rareș.
Într-o duminică după-amiază, când toți erau plecați la bunici, am intrat în camera lui Rareș. Era întuneric și mirosea a parfum bărbătesc ieftin și a frustrare adolescentină.
— Rareș… te rog… spune-mi ce pot face ca să fie ca înainte!
El s-a ridicat brusc din pat:
— Nu poți face nimic! Nu vezi că mereu tu primești totul? Mereu tu ești fata perfectă! Eu sunt doar… fratele tău mai mic!
— Nu e adevărat! Mereu te-am admirat pentru curajul tău… pentru felul în care îi ajuți pe ceilalți…
— Nu contează! Pentru ei contează doar notele tale și cât de bine te descurci! Eu sunt invizibil!
Am simțit cum mi se strânge inima. Nu știusem niciodată cât de mult îl durea această comparație permanentă.
— Îmi pare rău… Nu vreau să te pierd…
El s-a uitat la mine pentru prima dată după multe zile. În ochii lui am văzut lacrimi pe care le ascundea cu greu.
— Poate că ar trebui să le spui tu ce simți… le-am șoptit.
A doua zi dimineață, la micul dejun, Rareș a izbucnit:
— Vreau și eu să fiu văzut! Nu vreau doar resturile de atenție!
Părinții au rămas uimiți. Mama a început să plângă din nou, tata a încercat să-l îmbrățișeze stângaci.
A fost greu, dar ceva s-a schimbat atunci. Părinții au început să-l implice mai mult pe Rareș în decizii, i-au cumpărat o bicicletă nouă și l-au lăsat să meargă singur la munte cu prietenii lui. Eu am început să-i cer părerea mai des și chiar l-am rugat să mă învețe câteva trucuri la condus.
Nu pot spune că totul s-a rezolvat peste noapte. Încă există momente de tensiune și gelozie. Dar am învățat că uneori trebuie să asculți cu adevărat ce simte cel de lângă tine, chiar dacă doare.
Mă întreb adesea: oare câți dintre noi trăim cu răni ascunse din cauza comparațiilor făcute de părinți? Oare putem repara legătura dintre frați înainte să fie prea târziu?