Între două focuri: Povestea unei femei care a uitat să trăiască pentru ea însăși

— Nu mai pot, mamă! Nu mai pot să fiu mereu între voi! am izbucnit într-o seară, cu vocea tremurândă, în bucătăria mică din apartamentul nostru de la etajul patru. Aburii de la ciorba care fierbea pe aragaz se amestecau cu lacrimile ce-mi curgeau pe obraji. Mama s-a uitat la mine cu ochii ei obosiți, dar nu a spus nimic. Tata s-a ridicat de la masă, bombănind ceva despre „lipsa de respect”. În camera cealaltă, soțul meu, Viorel, asculta totul cu ușa întredeschisă.

Așa a început sfârșitul. Sau poate doar începutul sfârșitului. Mă numesc Lidia și am 47 de ani. Povestea mea nu e una ieșită din comun, dar e povestea multor femei din România care au crescut cu ideea că trebuie să fie totul pentru toți, dar niciodată pentru ele.

Am crescut în Ploiești, într-o familie unde mama era stâlpul casei și tata era umbra care judeca totul. Am fost singura lor fată și, de mică, mi s-a spus că trebuie să fiu „cuminte”, „ascultătoare”, „de ajutor”. La 19 ani l-am cunoscut pe Viorel, un băiat muncitor, dar cu o familie grea în spate. Ne-am căsătorit repede, poate prea repede. Mama a plâns la nuntă, tata a strâns din dinți. „Să nu uiți niciodată cine te-a crescut”, mi-a spus mama înainte să plec la casa mea.

Dar n-am plecat niciodată cu adevărat. La fiecare ceartă cu Viorel, mă întorceam la părinți. La fiecare problemă cu părinții, Viorel îmi reproșa că nu sunt de partea lui. Am devenit podul dintre două maluri care nu se vor întâlni niciodată. Am încercat să fiu liantul, să împac pe toată lumea. Am renunțat la facultate ca să-l ajut pe tata când s-a îmbolnăvit. Am renunțat la un job bun ca să pot avea grijă de copil când Viorel a rămas fără serviciu. Am renunțat la prieteni ca să nu supăr pe nimeni.

— Lidia, tu niciodată nu faci ceva pentru tine! mi-a spus într-o zi prietena mea cea mai bună, Mirela. Dar eu zâmbeam și spuneam că sunt fericită dacă ai mei sunt bine.

Anii au trecut ca o ploaie mocnită. Copilul nostru, Radu, a crescut și a plecat la facultate în Cluj. Părinții mei au îmbătrânit și au devenit tot mai dependenți de mine. Viorel s-a închis în el și a început să bea din ce în ce mai des. Eu? Eu am devenit o umbră care mergea la piață, gătea, spăla și asculta reproșuri.

— De ce nu vii mai des la noi? mă întreba mama la telefon.
— De ce nu ești niciodată acasă când am nevoie? mă certa Viorel.

Într-o zi, tata a făcut un accident vascular cerebral. Am stat trei luni prin spitale, alergând între serviciu și secția de neurologie. Viorel nu m-a ajutat deloc; spunea că „nu e treaba lui”. Radu era prea departe și prea ocupat cu examenele. Într-o noapte, după ce l-am culcat pe tata acasă și mama plângea în bucătărie, m-am uitat în oglindă și nu m-am mai recunoscut.

— Cine ești tu? am șoptit încet.

Am început să am atacuri de panică. Nu puteam dormi nopțile. Mă simțeam vinovată pentru orice: că nu sunt destul de bună fiică, destul de bună soție, destul de bună mamă. Mergeam la biserică și mă rugam să-mi dea Dumnezeu putere. Dar simțeam că mă sting încet.

Într-o zi, Mirela m-a sunat:
— Lidia, hai să ieșim la o cafea! N-ai mai râs de luni de zile!
Am refuzat-o din nou. Aveam ciorbă pe foc și mama mă aștepta cu pastilele.

Apoi tata a murit. Mama s-a stins la câteva luni după el. Radu s-a mutat definitiv în străinătate. Viorel a rămas același: tăcut și rece. Într-o seară, după o ceartă banală despre bani, mi-a spus:
— Dacă nu-ți convine, poți pleca!

Atunci am realizat că nu mai am nimic de pierdut. Am ieșit din casă fără să știu unde merg. Am mers pe jos ore întregi prin orașul pustiu, încercând să-mi adun gândurile. M-am oprit pe o bancă în parc și am plâns ca un copil.

De atunci au trecut doi ani. Locuiesc singură într-o garsonieră mică. Radu mă sună rar; are viața lui acum. Mirela s-a mutat în alt oraș. Viorel trăiește cu altcineva. Eu? Învăț să trăiesc pentru mine. Învăț să spun „nu”. Învăț să mă bucur de liniște.

Dar uneori mă întreb: dacă aș fi avut curajul să spun „ajunge” mai devreme? Dacă aș fi ales alt drum? Oare câte femei mai trăiesc astăzi povestea mea?

Poate sacrificiul e scris în sângele nostru de femei românce… Dar oare chiar merită să ne pierdem pe noi pentru liniștea altora?