Trădare în umbra bolii: Cum am luptat pentru mine când lumea mea s-a prăbușit

— Nu pot să cred că mi se întâmplă asta! am urlat în gând, strângând scrisoarea de la laborator cu mâinile tremurânde. În jurul meu, sala de așteptare a spitalului Colțea era plină de oameni cu priviri goale, dar eu mă simțeam complet singură. „Carcinom ductal invaziv”, scria negru pe alb. Cancer. Aveam 38 de ani, doi copii mici acasă și o viață care, până atunci, părea că merge pe un drum drept, chiar dacă nu era mereu ușor.

Am ieșit pe hol și l-am sunat pe Radu. Vocea lui părea grăbită, ca de obicei.
— Ce s-a întâmplat, Irina? Sunt la birou, nu pot vorbi mult.
— Am cancer, Radu. Am cancer la sân.
A urmat o tăcere lungă, apăsătoare. Parcă auzeam cum se depărtează de birou.
— O să fie bine… O să găsim o soluție. Trebuie să fii tare pentru copii.

Nu știu ce așteptam să aud. Poate să vină după mine, să mă ia în brațe, să plângem împreună. Dar Radu nu era genul care să arate emoții. Și totuși, în acea zi, am simțit pentru prima dată că între noi s-a ridicat un zid.

Au urmat săptămâni de investigații, drumuri la spital, nopți nedormite. Mama venea să stea cu copiii, iar eu încercam să nu mă prăbușesc în fața lor. Radu era tot mai absent. Îl simțeam rece, distant, ca și cum boala mea era o povară pe care nu voia s-o ducă.

Într-o seară, după ce copiii adormiseră, l-am întrebat:
— Radu, tu mă mai iubești?
A oftat adânc și a evitat privirea mea.
— Irina, nu e momentul pentru discuții din astea. Hai să ne concentrăm pe tratament.

Dar eu simțeam că ceva nu e în regulă. Începusem să-i simt parfumul străin pe haine, să-i văd privirea pierdută când primea mesaje târziu în noapte. Într-o zi, când a uitat telefonul acasă, am citit conversațiile cu „Mona”. Era clar: mă înșela.

M-am prăbușit pe podeaua din bucătărie și am plâns până nu am mai avut lacrimi. Cum putea să-mi facă asta tocmai acum? Când aveam mai multă nevoie de el ca oricând? M-am simțit trădată nu doar ca soție, ci ca om. Toată viața mea părea o minciună.

Mama m-a găsit dimineața următoare cu ochii umflați și fața palidă.
— Ce s-a întâmplat?
I-am spus totul. S-a așezat lângă mine și m-a luat în brațe.
— Irina, trebuie să fii tare pentru tine și pentru copii. Radu nu merită lacrimile tale.

A urmat o perioadă în care am funcționat ca un robot: chimioterapie, operație, radioterapie. Corpul mi se schimba sub ochii mei — părul cădea șuvițe-șuvițe, pielea devenea palidă și uscată. Dar cel mai tare mă durea sufletul. Radu venea acasă doar ca să doarmă și să plece dimineața devreme. Copiii simțeau tensiunea și mă întrebau mereu unde e tati.

Într-o zi, după o ședință de chimioterapie care m-a lăsat fără vlagă, am găsit curajul să-i spun:
— Radu, știu totul despre Mona. Știu că mă înșeli. Dacă vrei să pleci, pleacă acum. Nu mai pot lupta pe două fronturi.
A rămas mut câteva secunde, apoi a spus:
— Irina… Nu știu ce să zic… Nu voiam să te rănesc.
— Prea târziu! am izbucnit eu printre lacrimi.

A doua zi și-a făcut bagajele și a plecat. Copiii au plâns după el zile întregi. Eu am rămas cu un gol imens în suflet și cu o boală care mă rodea din interior.

Au urmat luni grele. Prietenele mă vizitau din când în când, dar majoritatea se fereau de subiectul bolii sau al divorțului. Vecinele șușoteau pe la colțuri: „Săraca Irina! Ce viață grea are!”

Într-o noapte, când nu puteam dormi din cauza durerilor și a gândurilor negre, am ieșit pe balcon și am privit cerul plin de stele. M-am întrebat dacă viața mea mai are vreun sens. Dar apoi am auzit râsul copiilor din camera lor și mi-am dat seama că trebuie să lupt pentru ei — și pentru mine.

Am început să merg la psiholog. La început mi-a fost rușine — ce-o să zică lumea? Dar doamna Elena m-a ajutat să-mi pun ordine în gânduri:
— Irina, boala nu te definește. Nici trădarea lui Radu. Tu ești mai mult decât atât.

Am început să scriu într-un jurnal tot ce simțeam: furie, frică, speranță. Am descoperit că pot fi sinceră cu mine însămi pentru prima dată după mulți ani.

După un an de tratamente și lacrimi amare, medicii mi-au spus că sunt în remisie. Mi-am privit chipul în oglindă: eram schimbată — mai slabă, cu părul scurt și ochii obosiți — dar parcă mai vie ca niciodată.

Radu a încercat să revină în viața noastră după ce Mona l-a părăsit. A venit cu flori și promisiuni goale:
— Irina, hai să încercăm din nou… Pentru copii…
L-am privit drept în ochi:
— Nu mai pot avea încredere în tine. Am supraviețuit fără tine și voi merge înainte tot fără tine.

Copiii au crescut văzând o mamă care a luptat cu boala și cu trădarea — și care a ales să nu se lase definită de suferință.

Acum privesc în urmă și mă întreb: câte femei trec prin iadul acesta fără să spună nimănui? Cât de mult putem duce înainte să ne pierdem pe noi înșine? Poate că povestea mea va ajuta pe cineva să găsească puterea de a merge mai departe.