Când Viața Nu Urmează Planul: Povestea Anei și Dorința de a Fi Mamă

— Mamă, tu crezi că o să fiu vreodată fericită? Vocea Anei tremura, iar ochii ei, de obicei atât de vii, erau roșii și umflați. Stătea pe marginea patului din camera copilăriei ei, cu mâinile strânse în poală, ca o fetiță pedepsită. M-am apropiat încet și am așezat o mână pe umărul ei.

— Ana, ce s-a întâmplat? Ești supărată din cauza nunții? Am întrebat, deși știam răspunsul. La fiecare eveniment de familie, privirile se opreau asupra ei: „Când te măriți, Ana? Nu ai găsit încă pe cineva? Timpul trece…”

A oftat adânc și a început să vorbească printre lacrimi:

— Toată lumea mă întreabă același lucru. Parcă nu mai contează nimic altceva din ce am realizat. Am 38 de ani, mamă. Sunt singură. Și… vreau un copil. Dar nu știu dacă mai pot. Nu știu dacă e corect să aduc un copil pe lume fără tată. Și mi-e frică… Mi-e frică să nu rămân singură pentru totdeauna.

Am simțit cum mi se strânge inima. Ana fusese mereu copilul meu ambițios, cel care a plecat la București să-și facă un rost, să devină „cineva”. A muncit din greu, a urcat treaptă cu treaptă în firmă, dar viața personală părea mereu pe locul doi. O văzusem suferind după relații care nu au mers, după promisiuni încălcate și vise spulberate.

— Ana, tu ai dreptul să fii fericită, oricum ai alege să trăiești. Nu trebuie să demonstrezi nimic nimănui. Dacă vrei un copil, găsim o soluție. Poate nu e calea tradițională, dar cine stabilește regulile?

A zâmbit amar:

— Tu nu înțelegi… Toată lumea mă judecă. La serviciu, colegele mă privesc cu milă sau cu superioritate. La fiecare masă în familie, mă simt ca o ciudată. Parcă nu mai sunt femeie dacă nu am familie și copii.

M-am simțit neputincioasă. Știam că societatea românească încă judecă femeile singure, mai ales pe cele trecute de 35 de ani. Căsătoria și copiii sunt considerate reperele succesului feminin. Dar Ana era mai mult decât atât: era o femeie puternică, sensibilă și bună.

— Ana, eu te iubesc oricum. Și cred că ai fi o mamă minunată. Dacă vrei să faci asta singură, eu sunt aici pentru tine.

A izbucnit în plâns și s-a aruncat în brațele mele.

— Mi-e teamă că nu voi reuși… Că va fi prea greu… Că lumea va râde de mine sau mă va compătimi.

Am strâns-o tare la piept.

— Lumea oricum va vorbi. Important e ce vrei tu cu adevărat.

În zilele următoare am discutat mult despre opțiuni: fertilizare in vitro, adopție, chiar și varianta de a rămâne fără copii. Fiecare drum părea plin de obstacole: birocrație, costuri mari, prejudecăți. La un moment dat, Ana a spus:

— Poate că nu merit să fiu mamă… Poate că am așteptat prea mult.

M-am enervat:

— Să nu mai spui asta niciodată! Nu e vina ta că nu ai găsit omul potrivit sau că ai pus cariera pe primul loc. Fiecare are ritmul lui în viață.

Au urmat zile tensionate. Sora mea, Mariana, a sunat să mă întrebe dacă „Ana s-a mai cumințit”. Am simțit cum mi se urcă sângele la cap.

— Ce vrei să spui cu asta?

— Păi… să-și găsească și ea un bărbat serios! Să nu rămână fată bătrână…

Am închis telefonul nervoasă. De ce trebuie să judecăm mereu? De ce nu putem accepta că fericirea vine în forme diferite?

Într-o seară, Ana mi-a spus:

— M-am programat la o clinică pentru o consultație. Vreau să știu ce șanse am.

Am simțit un val de mândrie și teamă în același timp.

— Orice ai decide, sunt lângă tine.

A doua zi dimineață am găsit-o din nou la fereastră, privind răsăritul peste grădina casei noastre vechi.

— Mamă… Tu ai fi avut curajul să faci asta?

M-am gândit la viața mea: m-am măritat tânără, am făcut copii pentru că „așa trebuia”. Nu mi-am pus niciodată întrebarea dacă asta vreau cu adevărat sau doar urmez un tipar.

— Nu știu dacă aș fi avut curajul tău, Ana. Dar poate tocmai asta e diferența dintre generații: voi aveți curajul să vă puneți pe voi pe primul loc.

Ana a zâmbit trist:

— Sper doar să nu fie prea târziu…

Mi-am dat seama atunci cât de greu e să fii femeie în România zilelor noastre: presiunea familiei, a societății, a timpului biologic… Și totuși, cât curaj trebuie să ai ca să-ți asumi propriile alegeri!

Acum așteptăm rezultatele analizelor. Ana încă oscilează între speranță și teamă. Eu încerc să-i fiu sprijin și să nu-i transmit propriile mele frici sau regrete.

Mă întreb adesea: oare câte femei trăiesc povestea Anei? Oare câte dintre noi avem curajul să ne urmăm inima și să ignorăm vocile care ne spun „nu se face”? Voi ce ați face în locul ei?